Nădejdile amânate

O nădejde amânată îmbolnăveşte inima, dar o dorinţă împlinită este un pom de viaţă. Proverbe 13:12

Nu ştiu în ce măsură vi se potriveşte versetul acesta dar de mine se lipeşte ca magnetul pe uşa frigiderului. Mă surprind adesea afectat (tare) de nădejdile amânate. Deşi mi-am format un stil de viaţă defensiv şi când spun defensiv în cazul acesta mă refer la a nu avea aşteptări (sper puţine lucruri) totuşi parcă dezamăgirile sunt atât de intense şi profunde încât inima mi-o simt „moale ca apa”

Nu e vorba neapărat de promisiuni pe care alţii mi le fac ci e vorba şi de „nădejdile” sau speranţele pe care mi le fac singur. Cu toată disciplina pe care mi-o impun la capitolul acesta (şi vă asigur că e riguroasă) tot se nasc speranţe firave pe undeva. Sunt dorinţe nerostite şi negândite, nemeditate dar totuşi apar şi din păcate nu le observ decât în momentul în care „inima se îmbolnăveşte”

Scriptura spune că o speranţă care se tot amână dă boală inimii. Nu am ajuns să îmbolnăvesc inima fizic dar dezamăgirea unei nădejdi amânate sau neîmplinite e aşa de grea uneori că aş putea să o folosesc la compactat asfaltul de la drumuri.

E un lucru aşa de greu de înţeles uneori pentru mine de ce dacă încerc să curm toate dorinţele există unele „căpoase” care apar totuşi. E o strădanie a mea de ani de zile şi când cred că am reuşit atunci apare vreo nădejde firavă şi dureroasă pe undeva. Am luptat mult cu mine ca să elimin orice aşteptare pe care aş putea-o avea de la oameni şi în mare parte am reuşit dar parcă durerea era mai mică când erau multe şi mărunte decât acum când sunt puţine dar atât de intense.

Pe de altă parte ispita părţii celeilalte de verset e mare. O dorinţă împlinită e un pom de viaţă. Am experimentat şi asta şi nu doar o dată, ocazii în care energia primită după împlinirea unei dorinţe a fost aşa de mare încât m-a motivat să fac lucruri extraordinar de grele pe care până atunci le-am amânat. Dorinţele împlinite dau combustibil motorului de vitalitate al vieţii, îl fac pe cel în cauză să zboare efectiv.

Punând în balanţă nădejdile neîmplinite şi cele împlinite, de fapt efectele lor pentru mine e neprofitabil să nădăjduiesc (aici nu vorbesc de nădejdea în Dumnezeu) bucuriile şi emoţiile unei nădejdi împlinite sunt o mare provocare pentru mine şi le-aş dori dar dezamăgirile şi paralizia pe care o dau cele neîmplinite mă fac să fiu foarte reticent şi să îmi perfecţionez disciplina în a „mai trage nădejde”

nadejde amanata2Viaţa fără aşteptări e monotonă, fadă, fără vitalitate dar măcar durerea e distribuită uniform pe o perioadă mai mare pe când cea cu dorinţe şi dezamăgiri e mult mai vioaie şi energică, are mai mult soare şi nori şi ploi provenţiale dar durerea e intensă şi dezamăgirile sunt zdrobitoare. E dacă vreţi ca vremea din România comparată cu cea din Belgia sau mai sus. La noi sunt ploi, soare, vreme bună, vreme rea pe când la ei este aproape uniform vreme preponderent cu nori şi puţine variaţii sau dacă există sunt foarte lente. Rar vezi acolo ca din senin să pornească o ploaie torenţială.

Totuşi peste nădejdile pe care mi le opresc raportat la oameni spun şi eu ca Ieremia: Iată ce mai gândesc în inima mea, şi iată ce mă face să mai trag nădejde: Bunătăţile Domnului nu s-au sfârşit, îndurările Lui nu Sunt la capăt, ci se înnoiesc în fiecare dimineaţă. Şi credincioşia Ta este atât de mare!

Voi? Nădăjduiţi sau nu la ceva din partea oamenilor? Sunteţi dezamăgiţi? Se merită să nădăjduiţi?

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.

Abonare

Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare

Mulțumesc de înscriere.

Ceva nu a mers.

2 comentarii la „Nădejdile amânate”

  1. Am trăit versetul „O nădejde amânată îmbolnăveşte inima…” şi cred că cel mai bine e să nu sperăm şi să visăm la prea multe. Bine e ca omul să se vadă aşa cum este, să vadă nivelul la care se găseşte şi să nu spere la nimic mai mult. Şi dacă Domnul va dori să schimbe ceva, bucuria va fi mare. Dar dacă sperăm şi nu se întâmplă nimic apare durere în inimă şi această durere e atât de îngrozitoare că mai bine nu sperăm decât să experimentăm deznădejdea……

    Răspunde
  2. Şi eu la fel am avut o nădejde amânată ( peste 15 ani şi încă nu am primit răspunsul la rugăciune), dar am mai avut o rugăciune la care am primit răspuns după 5 ani şi aceea părea mult mai greu de realizat, ( omeneşte era imposibil de a putea să cânt, fiind afon total şi lipsit de dragoste firească pt că mă resemnasem ). Ce doresc eu să spun e m-am bucurat mai mult de aceea binecuvântare decât de răspunsul aproape instantaneu la rugăciuniile ascultate de El

    Răspunde

Lasă un comentariu