Din greşelile trecutului – Supărarea

Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. Psalmul 37:8

Nu o dată am întâlnit şi am avut de a face cu oameni supăraţi. De fapt la mine ajung mulţi oameni supăraţi mai ales pe soţul sau soţia lor şi tare mă bucur când pleacă împăcaţi. Oamenii supăraţi sunt de două feluri, unii cărora le trece şi alţii cărora nu le trece niciodată. Mai mult, nu doar că am văzut oameni supăraţi, am fost şi eu supărat, m-am văzut de multe ori, de prea multe ori supărat şi îmbufnat. Deci mă trec zeci de gânduri despre supărare în momentele acestea şi mai ales despre efectele ei simţite pe pielea mea fie din cauză că eu am fost supăratul fie că am fost în „raza de acţiune” a unui supărat sau chiar ţinta acestuia.

Când ai de a face cu un supărat apăi e bai. Toate încercările de a îi face pe plac sunt doar palide tentative care nu pot avea efect. Când omul e supărat parcă are un zid invizibil în jurul său şi orice faptă sau vorbă bună nu îl ating. De fapt cred că supărarea pune oamenilor ochelari, orice ar privi ei văd în culoarea ochelarilor. Fie că te porţi ca şi până atunci cu el, fie că te porţi mai bine, el tot aia vede. Uneori chiar ne prostim să le facem ziua bună celor morocănoşi, călcăm pe noi doar, doar le-a trece, dar … degeaba.

Şi eu mă mai supăr uneori dar şugubeaţa de Ana face ce face şi nu mă pot abţine să nu izbucnesc în râs la un moment dar. Când suntem supăraţi e ca la priveghi, parcă am avea mortul în casă, nu ne place niciunuia dar uneori persistăm în starea asta „doar aşa ca să vadă” celălalt cât de tare suntem supăraţi. La noi deocamdată supărările nu ţin mult, Ana face orice dacă sunt supărat, de la cerut iertare până la glume, gâdilit sau alte chestii copilăreşti. Pot zice că cele mai multe supărări din casă ea le-a lecuit. Nu ne place supărarea şi sperăm ca aceasta să nu devină vreodată „cronică” cum văd în multe case.

Supărarea are de a face cu egoismul, de fapt e soţia egoismului şi au o relaţie de căsătorie exemplară. Dacă nu faci cum spun eu mă supăr, dacă nu faci cum vreau eu mă supăr. Astea mereu sunt legate. Scriptura spune prin Pavel în Filipeni 2:21 că egoismul este o caracteristică a falşilor credincioşi şi în 2 cu 4 că noi trebuie mai bine să căutăm foloasele aproapelui nu ale noastre.

Supărarea are de a face cu imaturitatea. Aşa e că repede se mai supără copiii dacă nu le cumperi ce vor? Sau dacă nu le intri în voie? Dar ce sentimente vă încearcă cu un adult care face la fel? Cu un frate sau cu o soră cărora nu le mai poţi intra în voie? E de înţeles la copii dar la adulţi? Nu sunt oare prea mulţi din aceştia prin biserici. Nu e bun programul, nu îmi plac cântările, culoarea din biserică e nepotrivită, predica a fost prea lungă, corul trebuie să aibă robe, e o pânză de păianjen sus, sunetul e prea tare, proiectorul nu e reglat bine, nu am găsit apă rece, nu a vorbit pastorul cu mine, nu mă vizitează fraţii etc. O mulţime de motive „întemeiate” pentru supărare.

Supărarea are de a face cu slaba credinţă. Oamenii care nu au dorinţa de a se asemăna cu Hristos îşi permit să stea supăraţi multă vreme. Numai aşa, să le demonstreze celorlalţi cât de deranjaţi sunt şi cât de mult pot sta ei îmbufnaţi.

Supărarea poarte face praf o familie. Proverbe 21:19 Mai bine să locuieşti într-un pământ pustiu, decât cu o nevastă gâlcevitoare şi supărăcioasă. O nevastă supărăcioasă sau un soţ supărăcios sunt o adevărată tragedie. Îţi doreşti să nu te fi căsătorit niciodată. Omul supărăcios nu poate iubi, nu are cum, egoismul îl face să se iubească pe el, nu are timp şi energie pentru iubirea altuia. Ori o căsătorie în care iubirea nu e pentru partener ci e pentru mine nu aş vrea să fiu parte. Se mai întâmplă „supărări” între soţi dar să stai ani de zile aşa supărat e o dovadă clară de infantilitate psihică si spirituală. Hristos ne-a îndemnat la o altfel de iubire.

Supărarea aduce boală. Omul care ţine supărarea practic are uşa deschisă pentru o sumedenie de boli ale trupului şi ale minţii ca să nu mai zic de boli ale omului spiritual. Stomacul este unul din primele organe care are de suferit, ulcerul e prieten bun cu supărarea. Stresul şi lipsa somnului iar sunt prezente şi nu fac bine. Mintea se frământă cu lucruri pe care ar trebui să nu le gândească, face scenarii, îşi aminteşte mereu „de răul ce i s-a făcut”. Ţinând o stare din asta negativă în noi ne îmbolnăvim efectiv, ne otrăvim. Scriptura ne spune că supărarea duce numai la rău.

Supărarea aduce supărare. Ce seamănă omul aceea va şi secera. Cine poate fi bucuros lângă un morocănos. Îl forţezi pe cel de lângă tine să devină ca tine. Îl vei îmbolnăvi şi aşa vei mai avea un motiv de supărare. Solomon spune în Proverbe 18:1 Cel ursuz caută ce-i place lui, se supără de orice lucru bun. Ajungi să te superi şi de bine.

Supărarea te îndepărtează de Dumnezeu. Deşi una din replicile „pocăiţilor supărăcioşi” este „Doar Domnul mi-a mai rămas” în realitate ei se îndepărtează de Domnul pentru că nu-i fac voia. Noi credem că Dumnezeu ne aprobă şi ne susţine supărările dar ne înşelăm. Dumnezeu ne vrea oameni maturi spiritual şi oameni ai împăcării şi relaţionării, oameni ai jertfei şi ai unităţii. Nu ştiu de ce dar am impresia că lui Dumnezeu nu îi plac în mod deosebit „botoşii”

Ai fost vreodată supărat? Cât te-a ţinut? Acum ţi-a trecut? Dacă a trecut e bine dacă nu a trecut e timpul să te vindeci, trebuie să te vindeci, trebuie să renunţi la supărare. Mâine privim la soluţiile pe care le avem ca să ne vindecăm de supărare. Până atunci… iubiţi.