Uneori uităm că oamenii mari sunt oameni în primul rând şi parcă aşteptăm să fie perfecţi iar când aceştia cad, grşesc sau păcătuiesc devenim judecători foarte îndârjiţi. Toată lumea ridică în slăvi un om care face performanţă în sport sau în orice alt domeniu, dar aproape toţi cei care îl apreciază devin critici dacă acel om ratează. Uneori se stârneşte o aşa de mare adversitate, încât, unii din oameni, din eroi naţionali devin duşmani naţionali.
Pe calea credinţei fenomenul e similar. Oameni mari ai credinţei, oameni care chiar sunt implicaţi în lucrare au interdicţia, de la noi, de a greşi şi dacă cumva o încalcă suntem în stare să îi eliminăm, să îi masacrăm. Dacă ne-ar pune Dumnezeu portari la rai cu siguranţă nu i-am lăsa să intre. Am vrea ca tot alţii să lucreze şi să facă performanţă şi e confortabilă poziţia de judecător de pe bancă. Ne place să fim criticii a tot ce se întâmplă prin biserică şi mai ales să fim cei consultaţi dacă cineva calcă greşit. Atunci simţim că avem multe de spus, simţim că suntem cea mai autorizată voce care trebuie musai întrebată. Avem aşa un sentiment că devenim dintr-o dată cea mai necesară voce în acea situaţie.
În realitate şi oamenii mari cad, şi oamenii care lucrează cad, şi oamenii implicaţi cad, şi oamenii care sunt buni cad şi dacă gândul nostru cel dintâi e de judecată şi nu de ajutor, milă şi dragoste atunci cred că păcătuim. În Scriptură avem câteva exemple dintre care cel mai cunoscut probabil e al lui David, apoi Ilie, apoi Avraam, apoi Petru, apoi Saul, apoi Toma, Solomon şi mulţi alţii. Toţi au fost oameni de mare calibru, oameni de care Dumnezeu s-a folosit, oameni prin care Dumnezeu a lucrat şi care totuşi au căzut la un moment dat din neveghere, din oboseală, din extenuare, din necredinţă sau slabă credinţă, din neascultare etc. Oameni cu care Dumnezeu a făcut lucrări mari dar care au fost oameni şi nu au avut puteri paranormale.
Când cad oamenii mari, trebuie să plângem. Să plângem pentru ei înaintea Domnului, să plângem împreună cu ei să mijlocim pentru ei şi să cerem intervenţia lui Dumnezeu. Nu vă îngrijoraţi de criticii şi de judecătorii lor, vor avea destui, nu au nevoie de încă unul. Oricât de grea şi ruşinoasă ar fi căderea oamenii aceia au nevoie să fie susţinţi în rugăciune.
Când oamenii mari cad, au nevoie de multe braţe care să îi ridice. Poate nu ai fost un apropiat al lor, dar la cădere ai datorie să întinzi o mână. Nu lăsa ca mentalitatea românească păcătoasă să dicteze „vezi? Dacă a fost mândru, aşa îi trebuie!?” Mergi aproape şi spune o vorbă bună, întinde o mână prietenoasă, vorbeşte de reabilitare şi iertare, arată acceptare.
Când oamenii mari cad, ajută la lucrarea în care erau implicaţi. Da, abia când cade un astfel de om se vede mărimea lucrării în care era implicat şi greutatea de a fi făcută o astfel de slujbă. Nu lăsa lucrarea aceea să se dărâme, fă ce poţi ca să ajuţi că Dumnezeu nu se lasă dator. Fii de ajutor acolo unde înainte un frate a lucrat dar acum e prăbuşit.
Când oamenii mari cad e timpul cel mai bun să vezi că şi tu eşti în pericol. Dacă cei mari nu sunt scutiţi noi, cei mai mici cu siguranţă nu vom fi ocoliţi. Da, ţinta mare este pe cei care lucrează pentru că oricine face voia lui Dumnezeu e ţinta preferată al ispitelor şi loviturilor dar nici ceilalţi nu sunt scutiţi. Dacă nu eşti aşa de vizibil în lucrare nu înseamnă că eşti mai protejat, vei fi atacat şi tu fără milă aşa că pregăteşte-te pentru asta.
Când oamenii mari cad, se vor ridica iarăşi. Scriptura ne spune că „Căci cel neprihănit de şapte ori cade, şi se ridică, dar cei răi se prăbuşesc în nenorocire.” Oamenilor mari nu le place şi nu vor să rămână jos, mai devreme sau mai târziu se vor aduna şi se vor ridica ei sunt oameni neprihăniţi şi nu le place în păcat. Căderea lor nu va fi veşnică ci temporară iar dacă mai au parte şi de dragostea şi susţinerea fraţilor atunci se vor ridica şi mai repede.
În concluzie: nu judeca prea aspru un om al lucrării care cade pe cale, care cade în păcat, care este înşelat ci mai degrabă ajută, arată dragoste, susţine, implică-te. Oameni mari sunt tot mai puţini dar şi mai puţin vizibili. Oamenii mari au nevoie de susţinere, nu sunt imuni la păcat, nu sunt maşinării industriale, nu sunt zei, nu sunt perfecţi de aceea oamenii mari au nevoie de susţinere.
Nu critica, nu judeca mai degrabă iubeşte, ajută şi ridică.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.
1.Atunci cand un mare lider spiritual cade in pacat-esueaza din punct de
vedere moral- acest lucru ar trebui sa ne aminteasca cat de umani suntem.