O nefericitul de mine, cine mă va scăpa pe mine de nefericire…

După meditarea de ieri se pare că mi s-a deschis apetitul pentru fericire :). Uneori aşa de nefericiţi ne credem încât suntem gata să acuzăm pe toată lumea de nefericirea noastră, inclusiv pe Dumnezeu. Alergarea sălbatecă după fericire ne face să vrem să dărâmăm orice ni se pare că ar umbri fericirea. Sau, ne face să privim cu ochi răi pe oricine ni se pare că ne e dator cu ceva fericire şi nu ne-o oferă.

De fapt, alergarea omului după fericire, după o fericire exterioară e ca alergatul printr-o vitrină cu porţelanuri. Nu se poate să nu spargă ceva pentru că toţi cei din vitrină aleargă spre fericire şi cei mai mulţi o fac într-un mod tare bezmetic. Alergarea după fericirea care poate fi dată de oameni, de bunuri, de posesiuni, de renume, faimă, studii, religie este întotdeauna urmată de nefericire. Prinzi ceva ce pare a fi fericire dar nu e o fericire săţioasă, nu poate potoli setea de fericire.

În realitate, fericirea are de a face cu interiorul şi nu cu exteriorul. Alergarea trebuie să se producă în mine şi nu afară. Căutarea nu trebuie să se facă la alţii ci în mine. Nici măcar Dumnezeu nu ne poate ferici dacă mintea noastră nu încetează să caute fericirea în mod greşit. Priviţi la câţi oameni ultracredincioşi sau mai bine, ultrareligioşi există şi care deţin o nefericire vizibilă de la o poştă. De fapt, învinuirea lui Dumnezeu pentru nefericire este realizată de oamenii care pretind că au credinţă în Dumnezeu şi nu de către atei. De cele mai multe ori oamenii caută greşit fericirea la Dumnezeu considerându-L pe El un fel de „poţiune magică” pentru a deveni fericiţi. Dumnezeu poate da fericire în măsura în care omul caută corect fericirea.

Dacă am înceta să mai căutăm fericirea noastră pe la cei din jurul nostru, dacă am înceta să mai căutăm fericirea noastră în bani sau posesiuni, dacă am înceta să mai căutăm fericirea în renume şi faimă am descoperi dintr-o dată că avem foarte mult timp să ne descoperim pe noi înşine şi să ne cunoaştem. Am consuma mult mai puţină energie pentru lucruri fără finalitate şi am avea şanse mari să ne acceptăm aşa cum suntem şi să devenim fericiţi.

Fericirea implică durere. Fără să descoperi şi să accepţi adevărurile despre starea ta interioară nu poţi ajunge la fericire. Fără să te cunoşti pe tine şi să munceşti cu tine este foarte dificil, eu aş crede că imposibil, să devii fericit. Orice om care îşi dă seama că e singurul responsabil pentru fericirea sa va avea parte de durerea acestei descoperiri şi va avea de suportat durerile descoperirilor personale dar va putea încet încet să se regăsească, va şti unde să găsească fericirea şi împlinirea. Va putea să primească din partea lui Dumnezeu şi din partea oamenilor aportul în completarea fericirii pe care o năzuieşte. Fără o conştientizare a realităţii interioare nici Dumnezeu nu îl poate face fericit pe om. E ca şi cum ar încerca să îi toarne fericire cu forţa. De fapt, Dumnezeu condiţionează fericirea oferită de el de ceea ce omul este dispus să facă nu să aştepte.

Da, e uşor să acuzăm pe alţii de nefericirea noastră, e uşor şi să ne victimizăm, e uşor să plângem şi chiar să suferim atâta vreme cât putem să ne evităm pe noi înşine dar o astfel de „doctrină” nu ne va descoperi niciodată adevărata fericire. Scriam ieri despre lucruri care ne contaminează viaţa ca să nu mai avem capacitatea de a simţi şi de a percepe adevăratele bucurii. Ei bine, ţine de mine dacă suport durerea lipsirii de chimicalele din alimentaţie, ţine de mine dacă aleg să nu mă uit la televizor, ţine de mine dacă aleg să nu ascult ceea ce mă intoxică, ţine de mine dacă aleg disconfortul şi durerea renunţării la drumul nefericirii. Toate costă dar orice cost aduce şi beneficii. Da, e mai lesne a acuza pe alţii, unii de ei chiar au o cantitate de vină, dar ocuparea timpului cu acuzarea altora e o importantă pierdere de vreme în vederea acţionării.

Unde e fericirea? Din păcate, nu e acolo unde o caută mulţi, cei mai mulţi? De cine depinde ea? CU siguranţă cel mai tare depinde cel mai mult de persoana care o caută. Cum o găsim? Păi în primul rând căutând-o corect şi împăcându-ne cu noi înşine şi nu căutând-o în alţii. Fericirea nu are prea multe de a face cu alţii, nu are de  a face cu posesiunile, cu titlurile, cu faima şi renumele. Fericirea are de a face cu mine. Dacă voi deveni responsabil Dumnezeu va putea turna binecuvântare şi aş putea să fiu fericit. Spor la autodescoperirea voastră şi la renovarea interioară. Dumnezeu este gata să lucreze în viaţa celor ce devin responsabili. El nu ne va ferici cu forţa şi nici nu ne va da fericirea dacă o căutăm greşit.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.