Multe lucruri și multe situații, după cum am scris aici și aici, ne cer tot ce e mai bun din noi. De fapt, asta devine una din condițiile relațiilor de orice fel. Se pare că păcatul ne-a transformat în stăpânitori ai celorlalți. Ne place foarte mult să ni se dea și dacă nu ni se dă, cerem, și cerem tot ce are omul. Credem că ni se cuvine ce e mai bun din ceilalți. Credem ca soți, că soția e datoare să ne dea tot, ca soții, femeile cred tot așa. Facem din relațiile de căsătorie puşcării ale dependențelor.
Situația se extinde la copii mai apoi. Credem că dacă sunt ai noștri, facem din ei ce vrem, indiferent de chemarea lor în viață. Îi vedem ca pe o proprietate, nu ca pe ceva încredinţat nouă. Ne considerăm, iată, atât de îndreptățiți și să îi ucidem, dacă sunt un pericol pentru bunăstarea sau confortul nostru deplin. Cresc copii noștri mari și mulți ratează viața cu brio, pentru că pe părinți i-a interesat să primească tot ce e mai bun de la ei, s-au simțit vrednici de o dedicare totală din partea copiilor, i-au născut ca să le slujească de trofeu sau laudă.
Credem că ni se cuvine și pentru asta am făcut legi ale drepturilor omului, legi care unora le asigură drepturi, pe nedreptatea altora. Ne supărăm ori de câte ori cineva ”umblă” la drepturile noastre și nu considerăm niciodată că avem destule. Ne blindăm într-o carcasă, într-un sicriu, al drepturilor și acolo ne vom da duhul. Nu mai avem fericirea de a trăi independenți unii de alții și gradul de dependență între oameni și față de sisteme este uriaș. Cerem celorlalți tot ce e mai bun, cerem sistemelor umane tot ce e mai bun, cerem firmelor, organizațiilor tot ce e mai bun și nu realizăm că, orice pe acest pământ are un cost, nu ne punem prea des întrebarea ”Nu vă supărați, da asta cât costă?”
Ciudat tare este că, oricâte drepturi am avea, oricât de mult ne-ar da oamenii sau sistemele, nu ne satisface dorința, nu ne împlinește setea interioară. Noi vrem mereu mai mult și mai bine. Nu e rea tendința spre perfecționare, e rău că din asta facem pe alții prizonieri și/sau ne vindem. Perfecționismul este o boală a secolului în care trăim. Mulți se îmbolnăvesc de ea dar dincolo de ”coperta” frumoasă, perfecționismul e o boală cruntă care scade satisfacţia vieții și înrobește pe cei bolnavi și pe apropiații lor.
Te-ai întrebat vreodată cât le ceri celor de lângă tine? Te-ai întrebat dacă cei de lângă tine ”au dreptul” să existe ca indivizi sau i-ai văzut un fel de extensie a ta? I-ai văzut pe cei de lângă tine uneori ca fiind datori să te împlinească sau să îți aducă fericire și împlinire? I-ai certat pe cei de lângă tine pentru nefericirea sau lipsa ta de scop, reușită și satisfacţie? Iată câteva întrebări, menite să ne spună dacă cei de lângă noi ne sunt extensii și nu îi vedem ca pe niște persoane autonome.
Da, există situații în care trebuie să dăm tot ce e mai bun din noi. Viața noastră însă nu pe asta se clădește. Viața noastră ar trebui să fie clădită pe echilibru, pe judecată clară, pe călăuzirea Duhului Sfânt nu pe extremisme. Trebuie să facem bine orice lucru pe care punem mâna, trebuie să fim angajați care își câștigă cinstit pâinea sau antreprenori care câștigă cinstit, trebuie să fim oameni care ne achităm de obligații, doar că dedicarea totală nu aparține acestui pământ, ci trebuie să fie faţă de Dumnezeu și față de ceea ce El ne cere, lucruri pe care le vom descoperi mâine, dacă El dă șansa aceasta.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.