Şi pentru că da, continui să fiu „înfipt” într-o viaţă socială actuală cu aproape tot ce cuprinde ea, dar mai ales ştiind zona gri, neagră a existenţei sociale din cauza deselor confesări care mi se fac, dar şi din cauză că iau pulsul cumva din media folosind radioul, îndrăznesc să semnalez un aspect care ar putea cântări foarte mult în viaţa viitorilor adulţi, întrucât cântăreşte foarte mult în viaţa actualilor adulţi şi greutatea asta de acum e negativă.
Am mai atins tangenţial subiectul în una din meditările din trecut dar acum vreau să o abordez mai amplu. Pornesc aceste gânduri cu o frază care reflectă realitatea foarte bine şi care este spusă de matematicianul Solomon Marcus „Scopul în educaţie nu e să fii primul, scopul este să ajungi la o ocupaţie în care poţi să dai un randament bun. Asta nu se întâmplă în şcoala românească”
Nu ştiu cum v-a fost şcoala când eraţi elevi, dar în perioada în care „am fost şcolit” era o concurenţă teribilă. Totul era o bătălie cruntă pentru primele locuri. Şi era greu că „pe vremea mea” se dădea doar un premiu din fiecare pe o clasă. Se mai făceau excepţii doar dacă cei doi elevi erau la egalitate absolută de medie. Dacă era diferenţă de o sutime picai pe locul inferior fără discuţii şi nu se gândea nimeni să conteste „clasamentul”. În acest fel clasa (sau mă rog, o parte din ea) era angajată într-o luptă crâncenă pentru primele locuri. Elevii ca elevii, da să vezi părinţii cum ţineau scorul. Cum nu te conformai să înveţi cum te ardeau. Ştiu copii cărora li se sucea carnea cu patentul, numai să se menţină în top. Şi s-au menţinut. Părinţii trăiau gloria şi satisfacţia socială oferită de copii lor. Bineînţeles că scopul aparent era „binele copiilor”, dar în realitate era cam acelaşi lucru cu a îţi pune copilul la cerşit, pentru a beneficia de pe urma prestanţei sale.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.