Mă gândesc la zilele de demult, la anii de odinioară. Mă gândesc la cântările mele noaptea, cuget adânc în lăuntrul inimii mele, îmi cade duhul pe gânduri… Psalmi 77:5
Adesea când ajung cu clienţii care vin la consiliere la punctul în care e nevoie să privească în trecut le apar semne evidente de îndoială şi nemulţumire iar unii chiar o exprimă. Ei afirmă că nu ar fi normal să „dezgropăm mortul”. La fel şi oamenii cu care ocazional stau de vorbă despre instrumente sau metode de consiliere şi cărora le explic că fără o vindecare a evenimetelor trecutului nu este cu putinţă o vindecare sănătoasă. Unii devin chiar ostili când aud de necesitatea unui asemenea demers (care oricum nu poate fi făcut decât cu acordul clientului) argumentul lor forte fiind acela că „Dumnezeu când vindecă nu face procedee sau cercetări, El vindecă şi gata” afirmaţie cu care nu prea sunt de acord.
De altfel cei care reacţionează aşa la o astfel de fază a terapiei trădează prin reacţia lor o stare de fapt, asta spune despre ei că au lucruri nerezolvate sau răni care încă sunt inflamate. Asta face ca „privirea în trecut” să devină neapărat necesară. Nu e foarte plăcut să retrăieşti evenimentele trecutului, amintirea lor provoacă reacţii de tot felul unele din ele fiind dramatice. Toată durerea unui eveniment din trecut poate fi retrăită la un asemenea demers, ştiu din experienţele colegilor asta dar şi din experienţele mele. Îmi amintesc despre o clientă care la momentul în care a trebuit să fie confruntată cu realitatea abuzului din trecut a făcut un acces de furie aşa de mare încât m-a speriat şi pe mine apoi a ajuns până în punctul în care i s-a declanşat o stare de vomă severă. Am avut cazuri în care durerea trecutului era aşa de mare încât plânsul pacientului devenea deja ţipăt. Ambele cazuri şi multe altele au avut o vindecare corectă şi acum sunt eliberaţi de Dumnezeu şi vindecaţi, nu au putut avea parte de asta până nu au fost confruntaţi cu trecutul.
