„Dacă numai pentru viaţa aceasta ne-am pus nădejdea în Hristos, atunci suntem cei mai nenorociţi dintre toţi oamenii!” Le scrie Pavel celor din Corint, definind prin asta gârbovia spirituală. O definire mai bună nu am găsit. Dacă pentru celelalte gârboviri, fizică sau religioasă, mai putem împărți vina cu careva, deși e riscant. Pentru gârbovia spirituală, chiar nu putem „să dăm cu vina” pe careva. E doar a noastră.
Conform acestei definiri, gârbovia spirituală este neputința de a crede în viața eternă și în ce Dumnezeu a anunțat prin Scripturi că va fi după moarte. E acea stare, în care oamenii sunt credincioși până la un punct, până la o limită. Dacă le vorbești de ce e „dincolo” deja îi pierzi. Unii îți spun direct în faţă: „Da ce? A venit careva de acolo?” sau „Aici se termină totul domnule, în pământ.” Alții, se feresc să spună ceva, îți dai seama de gârbovia lor doar din alte discuții. În această categorie se află mulți „pocăiți”. De gura celorlalți spun, cântă, discută, dar dacă îi iei serios la discuții, nu cred că va fi o viață după moarte, nu cred că Dumnezeu are puterea pe care pretinde că o are. Nu au acea credință despre care se scrie evreilor: „Şi credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd.”
Citește mai mult
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
