Gelozia pe cei talentați

Al patrulea articol din serie. Despre invidia care se aprinde pe daruri, nu pe avere: gelozia pe cei talentați.

Asta doare altfel. La bani îți poți spune că, dacă muncești mai mult sau ai ceva noroc, ajungi și tu acolo. Cu talentul nu merge: ți se pare nedrept din capul locului. El cântă, iar ție ți se închide gâtul. El vorbește în fața oamenilor, iar pe tine te trec sudorile. El scrie, pictează, conduce, învață copiii, toate cu o ușurință care ție nu ți-a fost dată. Și te prinde gândul că Dumnezeu a împărțit strâmb: unora din belșug, altora aproape deloc.

Recunosc, am simțit-o de multe ori. Am ascultat câte un frate vorbind și am plecat acasă ros, nu hrănit. M-am întrebat de ce mie nu mi-a dat Dumnezeu darul acela, când eu l-aș fi folosit, când mi-l doream atât. Abia târziu am înțeles ce urât era gândul și pe cine acuzam, de fapt, prin el.

Gelozia pe cei talentați este, până la capăt, o ceartă cu Cel care împarte darurile. Pavel întreabă fără ocolișuri: „Și ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Și dacă l-ai primit, de ce te lauzi, ca și cum nu l-ai fi primit?” Dacă tot ce are celălalt a fost primit, nu câștigat, pe cine invidiezi? Nu pe el, ci pe Dăruitor. Să-I reproșezi lui Dumnezeu cum a împărțit darurile e o îndrăzneală pe care, rostită cu voce tare, nu ne-am permite-o.

Tot Pavel ne dă și imaginea care vindecă: trupul. Suntem mădulare ale aceluiași trup și fiecare are rostul lui. Apoi pune întrebarea care taie gelozia de la rădăcină: „dacă piciorul ar zice: «Fiindcă nu sunt mînă, nu sunt din trup», nu este pentru aceasta din trup?” Piciorul gelos pe mână, urechea geloasă pe ochi. Ce nebunie, nu? Și totuși asta facem când ne uităm cu jind la darul altuia, de parcă darul lui ar fi o pierdere pentru noi.

Câteva lucruri m-au scos pe mine din mușcătura asta.

Primul: darul lui nu îți ia nimic. Aici stă marea minciună a geloziei, că darurile ar fi o pâine din care, dacă el taie o felie mai mare, ție îți rămâne mai puțin. Harul lui Dumnezeu nu se termină ca pâinea. Dacă fratele cântă frumos, tu nu rămâi fără glas, fără loc sau fără răsplată. Din contră, cu cât trupul are mai mulți oameni înzestrați, cu atât ești tu mai bine slujit.

Al doilea: și tu ai primit un dar, doar că nu te uiți la el. Gelozia te face miop. Vezi atât de limpede ce i-a fost dat altuia, încât nu mai vezi ce ți-a fost dat ție. Nimeni nu pleacă din mâna lui Dumnezeu cu mâinile goale. „Fiecăruia i se dă arătarea Duhului spre folosul altora”, scrie Pavel. Întrebarea nu este de ce nu ai darul lui, ci ce faci cu al tău.

Al treilea: știm deja pilda talentului îngropat. Robul cu un singur talant l-a ascuns în pământ, și știm de ce: s-a uitat la cei cu cinci și cu doi și a zis „degeaba”. Stăpânul nu l-a osândit pentru că avea puțin, ci pentru că n-a pus puținul la lucru. Gelozia face același lucru cu noi: ne convinge că, dacă nu avem cât el, nu merită să folosim nici cât avem.

Al patrulea: darurile sunt pentru slujire, nu pentru vitrină. Poate că de aici ni se trage totul. Dacă privim darul ca pe o podoabă care ne pune în valoare, e firesc să-l invidiem pe cel mai împodobit. Dacă îl privim ca pe o unealtă de slujit, gelozia se topește. Cine se gândește la lopata cea mare ca la o cinste? Doar cine n-a apucat să sape cu ea.

Talentul fratelui tău nu e o judecată împotriva ta. E darul pe care Dumnezeu l-a pus în trupul din care faci și tu parte. Bucură-te de el cum te-ai bucura de mâna ta dreaptă, pentru că în trupul lui Hristos chiar așa stau lucrurile.

Iar dacă tot mai simți ghimpele, mă întreb și eu odată cu tine: ți-ai pus la lucru darul, oricât de mic ți se pare, sau l-ai îngropat în timp ce îl invidiai pe al altuia?