Gelozia pe cei ce par că trăiesc liber în păcat

Al treilea articol din serie. Despre o gelozie pe care puțini o mărturisesc: invidia pe cei care par că trăiesc cum vor, fără frâu și fără consecințe.

E o gelozie de care mi-e și rușine s-o scriu, dar tocmai de aceea o scriu. Pentru că ea se ascunde și mai bine decât celelalte. Stai tu, omul credincios, cu viața ținută în frâu, cu poftele înfrânate, cu „nu se cade” și „nu e voie” spuse de o mie de ori ție însuți, și te uiți la cel care trăiește cum îi place. Care nu se întreabă dacă e voie. Care își face toate poftele și pare că nu pățește nimic. Ba mai mult, pare fericit. Pare împlinit. Pare că râde de tine, care te chinui să fii cuminte.

Și atunci vine gândul, șoptit, rușinos: oare merită? Eu mă înfrânez de-o viață, și uite-l pe el cum se bucură de toate, fără nicio pedeapsă. Unde e dreptatea?

Vreau să te liniștesc cu ceva: gândul ăsta nu e nou și nu ești primul om credincios care îl are. Un om al lui Dumnezeu, Asaf, care scria psalmi și cânta în casa Domnului, a mărturisit exact aceeași zbatere. Citește ce scrie, e uluitor de sincer: „căci mă uitam cu jind la cei nesocotiţi, cînd vedeam fericirea celor răi. Într-adevăr, nimic nu-i turbură pînă la moarte… de aceea se mîndresc… nu sunt în necazuri ca ceilalţi oameni.”. Iată un cântăreț din casa Domnului care recunoaște că i s-a făcut poftă de viața celor răi. Dacă lui i s-a întâmplat, nu te mira că ți se întâmplă și ție.

Dar Asaf nu se oprește acolo, și de aceea psalmul lui e una dintre cele mai vindecătoare pagini din Scriptură. El spune mai departe: „M-am gîndit la aceste lucruri ca să le pricep, dar zădarnică mi-a fost truda, pînă ce am intrat în Sfîntul Locaş al lui Dumnezeu, şi am luat seama la soarta de la urmă a celor răi.”. Iată unde se rupe vraja. În prezența lui Dumnezeu. Acolo, deodată, ai un alt punct de vedere. Vezi sfârșitul, nu doar mijlocul.

Lasă-mă să-ți pun câteva pietre de hotar pe care eu mă sprijin când mă mușcă șarpele acesta:

Vezi doar o felie din viața lor, și aceea aleasă de ei. Omul care pare că trăiește liber îți arată râsul, nu îți arată noaptea. Îți arată petrecerea, nu îți arată golul de a doua zi. Nu cunoști pustiul din sufletul nimănui după fața pe care o pune. „Chiar în mijlocul rîsului, inima poate fi mîhnită”, spune Solomon, care le-a încercat pe toate și a numit totul „deșertăciune”.

Libertatea de care îi invidiezi poate fi de fapt o robie. Asta e marea minciună a păcatului: că e libertate. Dar omul care nu-și poate refuza nicio poftă nu e liber, e legat. Domnul Isus a spus limpede: „oricine trăieşte în păcat este rob al păcatului.”. Tu te uiți la el și-l crezi liber. El, dacă ar fi cinstit, ți-ar spune că nu se mai poate opri. Pe cine invidiezi, frate? Pe un rob care încă nu și-a simțit lanțurile?

Consecințele întârzie, dar nu lipsesc. Marea înșelăciune e că pedeapsa nu vine pe loc. „Pentru că nu se aduce repede la îndeplinire hotărîrea dată împotriva faptelor rele, de aceea este plină inima fiilor oamenilor de dorinţa să facă rău.” Dumnezeu îngăduie o vreme. Asta nu înseamnă că îngăduie pentru totdeauna. Secerișul vine întotdeauna după semănat, doar că nu în aceeași zi.

Tu ai ceva ce ei nu au: pacea. Asaf, după ce a trecut prin toată zbaterea, a ajuns la cea mai frumoasă concluzie: „Însă eu Sunt totdeauna cu Tine… pe cine altul am eu în cer afară de Tine? Şi pe pămînt nu-mi găsesc plăcerea în nimeni decît în Tine.”. Vezi? La urmă, nu mai voia ce aveau cei răi. Își dăduse seama ce avea el și nu aveau ei.

Nu te uita cu jind la cel ce pare că zboară fără reguli. De multe ori, cel ce pare că zboară de fapt cade, doar că încă n-a atins pământul. Iar tu, care mergi încet pe drumul îngust, mergi spre casă.

Așa că te întreb, și mă întreb și pe mine: chiar ți-ai schimba pacea ta de azi pe râsul lui de o seară? Eu, când mă gândesc bine, nu aș face schimbul. Și cred că nici tu.