Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. Psalmul 37:8
Nu o dată am întâlnit şi am avut de a face cu oameni supăraţi. De fapt la mine ajung mulţi oameni supăraţi mai ales pe soţul sau soţia lor şi tare mă bucur când pleacă împăcaţi. Oamenii supăraţi sunt de două feluri, unii cărora le trece şi alţii cărora nu le trece niciodată. Mai mult, nu doar că am văzut oameni supăraţi, am fost şi eu supărat, m-am văzut de multe ori, de prea multe ori supărat şi îmbufnat. Deci mă trec zeci de gânduri despre supărare în momentele acestea şi mai ales despre efectele ei simţite pe pielea mea fie din cauză că eu am fost supăratul fie că am fost în „raza de acţiune” a unui supărat sau chiar ţinta acestuia.
Când ai de a face cu un supărat apăi e bai. Toate încercările de a îi face pe plac sunt doar palide tentative care nu pot avea efect. Când omul e supărat parcă are un zid invizibil în jurul său şi orice faptă sau vorbă bună nu îl ating. De fapt cred că supărarea pune oamenilor ochelari, orice ar privi ei văd în culoarea ochelarilor. Fie că te porţi ca şi până atunci cu el, fie că te porţi mai bine, el tot aia vede. Uneori chiar ne prostim să le facem ziua bună celor morocănoşi, călcăm pe noi doar, doar le-a trece, dar … degeaba.
Şi eu mă mai supăr uneori dar şugubeaţa de Ana face ce face şi nu mă pot abţine să nu izbucnesc în râs la un moment dar. Când suntem supăraţi e ca la priveghi, parcă am avea mortul în casă, nu ne place niciunuia dar uneori persistăm în starea asta „doar aşa ca să vadă” celălalt cât de tare suntem supăraţi. La noi deocamdată supărările nu ţin mult, Ana face orice dacă sunt supărat, de la cerut iertare până la glume, gâdilit sau alte chestii copilăreşti. Pot zice că cele mai multe supărări din casă ea le-a lecuit. Nu ne place supărarea şi sperăm ca aceasta să nu devină vreodată „cronică” cum văd în multe case.