De fiecare dată când sufăr, și nu de puține ori se întâmplă asta, mă gândesc la motivul pentru care Dumnezeu a îngăduit totuși suferința în viața oamenilor și mai ales a credincioșilor, a celor pe care El îi numește fii și fiice. De ce, un Dumnezeu Atotputernic, îngăduie încă în viața copiilor Săi, suferința, deși i-ar fi foarte ușor să o elimine? De ce sunt momente în care suferința e așa intensă, de ajungem să zicem ca Iov: ”mai bine nu mă nășteam”, iar Dumnezeu totuși să o îngăduie?
Nu aș putea spune că fiecare clipă a vieții mele e plină de suferință intensă, cum avea parete Iov în acel segment de viață în are a fost încercat, dar consider viața mea de credință una plină de suferință. Că are urcușuri și coborâșuri intensitatea suferinței e real, dar per ansamblu, viaţa de pe acest pământ este și va rămâne plină de suferință și Scriptura confirmă asta. În consecință, ca oricare alt muritor, mă întreb adesea: De ce e nevoie de suferință?
Unul din versetele cu impact mare la acest capitol este acesta: ”Se cuvenea, în adevăr, ca Acela pentru care şi prin care Sunt toate, şi care voia să ducă pe mulţi fii la slavă, să desăvârşească, prin suferinţe, pe Căpetenia mântuirii lor.” Face referire la Domnul Isus Hristos, care a fost desăvârșit prin suferință. Nu intru în dispute teologice sau doctrinare, are cine face asta, dar încerc să gândesc pe baza acestui verset incidența suferinței în viața mea, ca și copil de Dumnezeu. (mai mult…)
