Mulţi dintre voi cunoaşteţi pasajul din Romani 7 bine şi nu vă este străin. Mai mult, unii îl cunoaştem din viaţa reală nu din teorii, predici sau cursuri. Eu personal mă ciocnesc de realitatea acestui pasaj mai mereu. Sunt tipul de om pentru care trăirea vieţii de credinţă nu e uşoară. Pentru mine e o permanentă luptă şi mereu e nevoie de durere pe această cale. Bătălia permentă e o realitate a vieţii mele de credinţă şi uneori, de cele mai multe ori e istovotoare.
Că avem dorinţa să facem binele nu e de discutat. Orice om care chiar L-a cunoscut pe Dumnezeu are în el o dorinţă permanentă de a fi ca El, are chemare irezistibilă spre a face binele, spre a fi curat, desăvârşit. Este în noi o sete spre dumnezeire, o sete spre desăvârşire. Cu alte cuvinte este o dorinţă de a face binele. Cu toate acestea uneori găsesc imposibilă facerea binelui, alte ori o găsesc foarte foarte grea, alte ori mă ciocnesc de o plăcere mare faţă de anumite păcate care nu poate fi învinsă uşor dar există şi situaţii mai „lejere”.
