Nu vreau nicidecum, prin această provocare, să scot vreo teologie nouă, nici măcar să nuanţez în vreun fel necesitatea împăcării omului cu Dumnezeu. Vreau doar să atrag atenţia asupra necesităţii găsirii armoniei interioare şi a păcii lăuntrice, a celor care se declară copii ai lui Dumnezeu. Din păcate, văd adesea multă tulburare interioară, care răzbate in exterior, la oameni care ar trebui să fie stăpâniţi de pacea lui Dumnezeu şi e trist. Tristeţea vine când îmi dau seama că Dumnezeu ne cheamă la o relaţie cu El, care să ne confere linişte şi pace lăuntrică, aspecte care ne-ar face tare bine, iar noi nu le dobândim.
Chemarea pe care Dumnezeu ne-o face, este la acceptarea jertfei Domnului Isus Hristos, acceptare menită să ne dea pace cu divinitatea. Pacea aceasta e cel mai de preţ avut şi cea mai de preţ realizare a omului, cât trăieşte pe pământ şi ea, pacea aceasta, ar trebui să se propage, încet, încet în toate capitolele vieţii. Cât de repede ne stăpâneşte viaţa, depinde doar de capacitatea noastră de maturizare şi sfinţire.
Un lucru îl ştiu sigur, este mare nevoie, ca după ce ne-am împăcat cu Dumnezeu prin meritele Mântuitorului, să ne împăcăm şi cu noi înşine. Este minunat când întâlneşti oameni împăcaţi cu ei. Aceştia degajă pace, bunătate, mulţumire, armonie. Ei sunt prezenţe plăcute, indiferent de bunurile materiale deţinute, indiferent de statutul social avut sau de frumuseţea fizică.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
