Pornesc meditarea mea din această dimineaţă de la discuţia cu un cunoscut pe chat pe versetul scris de apostolul Pavel în Romani care spune: „Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.” Întrebările legitime care apar la o asemenea citire sunt: Care e părerea echilibrată despre sine? Ce înseamnă o părere mai înaltă? Ce se întâmplă cu o părere „scundă” despre sine? Cine este sinele acesta şi de ce trebuie să avem o părere despre el? Şi încă câteva. Menţionez de la început că nu mă avânt acum în analize filosofice sau comparaţii între diferiţi psihologi în definirea sinelui că nu există filosof important, lider religios sau psihanalist celebru care să nu fi atins subiectul acesta şi risc să scriu ani în şir după aia :).
Este important sinele în relaţia cu Dumnezeu? Se pare că e foarte important. Tot Pavel în Romani 14:12 spune că „Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.” Asta mă face să cred că poziţia faţă de sine va determina şi anumite consecinţe ale judecăţii lui Dumnezeu. Spunând aste realizez că este foarte important să existe o părere echilibrată despre sine. Cand vorbim despre asta nu putem să nu ne amintim de Lucifer, el a avut despre sine opărere mai înaltă decât se cuvine.