Pornesc meditarea mea din această dimineaţă de la discuţia cu un cunoscut pe chat pe versetul scris de apostolul Pavel în Romani care spune: „Prin harul, care mi-a fost dat, eu spun fiecăruia dintre voi, să nu aibă despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine; ci să aibă simţiri cumpătate despre sine, potrivit cu măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia.” Întrebările legitime care apar la o asemenea citire sunt: Care e părerea echilibrată despre sine? Ce înseamnă o părere mai înaltă? Ce se întâmplă cu o părere „scundă” despre sine? Cine este sinele acesta şi de ce trebuie să avem o părere despre el? Şi încă câteva. Menţionez de la început că nu mă avânt acum în analize filosofice sau comparaţii între diferiţi psihologi în definirea sinelui că nu există filosof important, lider religios sau psihanalist celebru care să nu fi atins subiectul acesta şi risc să scriu ani în şir după aia :).
Este important sinele în relaţia cu Dumnezeu? Se pare că e foarte important. Tot Pavel în Romani 14:12 spune că „Aşa că fiecare din noi are să dea socoteală despre sine însuşi lui Dumnezeu.” Asta mă face să cred că poziţia faţă de sine va determina şi anumite consecinţe ale judecăţii lui Dumnezeu. Spunând aste realizez că este foarte important să existe o părere echilibrată despre sine. Cand vorbim despre asta nu putem să nu ne amintim de Lucifer, el a avut despre sine opărere mai înaltă decât se cuvine.
Totuşi, cred că acest „sine” are de a face cu relaţiile interumane şi asta îi dă o greutate foarte mare. Şi în prima instanţă unde este scris de Pavel, şi în cea de a doua este aşezat în discuţii referitoare la interacţionarea şi relaţionarea oamenilor unii cu ceilalţi. De fapt… unde se vede sinele nostru? Unde este el vizibil până la momentul evaluării finale dacă nu în relaţiile cu semenii?
Modul în care ne vedem pe noi înşine este foarte important şi ne influenţează relaţiile, vieţile noastre şi ale semenilor noştri. O părere mai înaltă decât se cuvine ar însemna minciună şi Dumnezeu urăşte minciuna. Noi oamenii avem o dorinţă lăuntrică să arătăm mai bine decât suntem, avem tendinţa de a „umfla” performanţele noastre, trecutul nostru, titlurile noastre, faptele, noastre şi în plan spiritual nu facem excepţie. Se poate observa uşor cum avem uneori „o părere mai înaltă” după ce avem un anume succes spiritual, după ce tocmai terminăm de citit odată Biblia cum ne-am propus, după ce ne este ascultată o rugăciune şi în multe alte instanţe. Orice ajustare în plus a unor realităţi spirituale înseamnă o părere mai înaltă decât se cuvine şi înseamnă minciună.
Se pare că acest sine nu este egal la toată lumea ci variază. Adică nu sunt într-o biserică toţi la aceeaşi înălţime cu sinele ci există diferenţe, unii sunt mai înalţi şi alţii mai scunzi în funcţie de „măsura de credinţă” pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia. Acesta ar trebui să fie etalonul de măsurare de fapt.
În acelaşi timp găsim că este foarte important să avem o părere echilibrată despre sine şi nu una proastă. Adică nici o părere proastă despre sine nu este bună. Este măsura cu care arătăm dragoste şi altora. Fără o părere echilibrată de sine, cu alte cuvinte, fără o imagine bună (nu supra evaluată, nu subevaluată) de sine nu putem iubi pe soţie cum trebuie (Ef 5:33) şi nici pe alţii (Mc 12:33). Dar despre asta scriu mâine.
O imagine prea înaltă despre sine dăunează grav relaţiilor interumane, afectează modul în care funcţionează Trupul lui Hristos şi nu duce la o iubire corectă de aproapele. De exemplu, un soţ care are despre sine o părere mai înaltă decât se cuvine nu îţi va iubi soţia mai mult (pentru că sinele e etalonul) ci se va iubi pe sine mai mult, ceea ce este păcat, e specificat în păcatele zilelor din urmă iubirea de sine neechilibrată (2 Tim 3:2). De obicei, cineva cu o părere prea înaltă de sine va considera că merită slujit, merită ascultat, merită iubit, merită apreciat. O părere mai înaltă decât se cuvine are riscul să transforme pe ceilalţi oameni în sateliţi. Adică toţi trebuie să se „învârtă” în jurul acelui sine „măreţ”. O părere prea înaltă despre sine e dăunătoare şi vieţii spirituale şi cele psihice (deşi e posibil să fiu contrazis).
O părere prea înaltă despre sine dăunează lucrării lui Dumnezeu. Un om care se crede mai spiritual decât este se va crede potrivit pentru orice lucrare, se va simţi vrednic de mai multă cinste, va considera că este foarte importantă părerea şi sugestia lui în toate activităţile bisericii şi cele privitoare la slujire. Ori în slujire vedem că apare necesitatea lepădării de sine (1 Petru 5:2) a renunţării la sine în favoarea altora. Cine se înalţă pe sine prin lucrările în care l-a aşezat Dumnezeu riscă să „fure” din slava cuvenită Lui şi nu prea cred că Dumnezeu negociază asta sau că va sta nepăsător (Lucifer e un exemplu grăitor aici).
Astăzi am văzut de ce este riscant să avem o părere prea înaltă despre sine. Urmează să vedem ce se întâmplă cu un sine scăzut ca mai apoi să discutăm despre simţirile cumpătate cu privire la sine.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.
Cred că „îţi” trebuie transformat în „îşi”.
Paragraful biblic reflectă comparaţia pe care trebuie să o facă un sine despre sine, în raport cu un şablon exterior perfect: „măsura de credinţă pe care a împărţit-o Dumnezeu fiecăruia”. Importanţa acestei corecte imagini despre sine este dată de reflectarea ei în darul dat de duhul Sfânt, pe care fiecare îl pune în slujba comunităţii: „cine are darul proorociei să proorocească după măsura lui de credinţă”. Toate darurile spirituale devin eficiente d.p.d.v. spiritual dacă imaginea pe care o are fiecare despre sine este în concordanţă cu măsura de credinţă. Măsură înseamnă şi dimensiune. Dimensiunea în care ne exercităm rolurile date de Dumnezeu. Mă pot vedea prooroc, învăţător, consilier etc., dar această să nu fie în conformitate cu darul pe care Dumnezeu îl dă. Dumnezeu nu mi-a dat convingerea interioară, în duhul meu că eu sunt ceea ce afirm despre sine, deoarece darul Său pentru mine este altul. Uneori confundăm dorinţa cu darul. Cert este că, d.p.d.v. spiritual o imagine de sine neconcordantă cu voia lui Dumnezeu (voie concretizată în darul dat spre folosul altora) nu produce beneficiu spiritual, deci nu are valoare în ochii lui Dumnezeu.
Iată că imaginea de sine se reflectă şi se exprimă în şi prin roluri (în conformitate cu darurile spirituale).
Merci de completare Pety. Foarte bine surprins.