Este interesant felul în care alegem să vorbim şi când. Vorbirea a trecut de-a lungul istoriei prin multe faze, iar acum suntem în timpul în care vorbim cel mai mult, cred eu. Avem sute de canale de televiziune, probabil sute de reţele de socializare, mii de minute gratuite în abonamentele de telefonie, nelimitat la scris email-uri şi chiar libertatea de a ne aduna şi a vorbi. Chiar dacă se pare că nu se vorbeşte, realitatea e că discutăm mai mult a niciodată, sau măcar suntem parte în conversaţii.
Se vorbeşte foarte mult, fie prin vorbe, fie prin scris, fie prin gesturi şi acţiuni. Cu alte cuvinte oamenii, dedică o parte consistentă din timpul lor vorbirii şi există un aflux mare de informaţie. Problema pe care o cunosc bine, pentru că vorbesc mult J, şi o capcană mare se află aici, este că, pentru a vorbi mult e nevoie să gândeşti foarte mult, să te pregăteşti foarte mult.
Vorbăria multă emite informaţie diluată, neinteresantă, este fenomenul numit „vorbe goale”, pe care într-o măsură mai mică sau mai mare, fiecare din noi îl cunoaşte. Mihai Eminescu, le scria criticilor săi în iarna lui 1883 următoarele versuri „E uşor a scrie versuri , Când nimic nu ai a spune, Înşirând cuvinte goale, Ce din coadă au să sune.” Ei bine, ne aflăm într-un timp al abundenţei de vorbe, al încercării în informaţie, al tentaţiei de minciună, doar ca să impresionăm cu ceva, că oricum nimic nou nu se aduce.
