Scriu aceste rânduri sub influența unei discuții de pe facebook, recunosc asta. O discuție în urma căreia am fost nevoit să recunosc pentru mine însumi că trebuie să mă pocăiesc mai tare și să învăț a iubi mai mult. Nu voi reda acea discuție, ci mă voi concentra asupra unor concluzii ale mele după ce am meditat la modul în care noi „creștinii” ne raportăm la alți oameni prinși în ghiarele păcatului.
Îmi persistă în minte întâmplarea relatată de evanghelistul Luca prin cuvintele: A mai spus şi pilda aceasta pentru unii care se încredeau în ei înşişi că Sunt neprihăniţi, şi dispreţuiau pe ceilalţi. „Doi oameni s-au suit la Templu să se roage; unul era Fariseu, şi altul vameş. Fariseul sta în picioare, şi a început să se roage în sine astfel: „Dumnezeule, Îţi mulţămesc că nu Sunt ca ceilalţi oameni, hrăpăreţi, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Vameşul sta departe, şi nu îndrăznea nici ochii să şi-i ridice spre cer; ci se bătea în piept, şi zicea: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” Eu vă spun că mai degrabă omul acesta s-a pogorât acasă socotit neprihănit decât celălalt. Căci oricine se înalţă, va fi smerit; şi oricine se smereşte, va fi înălţat.”