Fugind spre o lume virtuală – I

În urma ultimelor meditări am primit întrebări pertinente: De ce aleg copiii şi tinerii jocurile pe calculator? Voi încerca astăzi să scriu despre asta deşi e greu de cuprins într-o singură „tură” un subiect aşa de amplu.

Marius a fost un copil dorit şi aşteptat. Părinţii lui îşi doreau un copil, bunicii de asemeni voiau un nepoţel. Când Alina a rămas însărcinată a fost bucurie mare în familia lor. Încă de la început părinţii au făcut o cameră specială a sa în care au pus tot ce trebuia, au investit foarte mult în acea cameră. Alina era în luna a patra de sarcină iar Marius deja avea o cameră a sa cum foarte puţinii copii au „şansa” să primească. Decor minunat, culori vesele, hăinuţe noi şi tone de jucării de la vârsta de 1 zi până pe la 10 ani.

Controalele medicale erau făcute cu rigurozitate la cel mai bun spital din Bucureşti. Medicii au fost aleşi ca si fie cei mai buni, iar Alina se ţinea cu seriozitate de toate recomandările primite pentru a naşte un copil sănătos şi normal. Timpul trecea şi au ajuns aproape de momentul naşterii. Contactul cu medicii era tot mai des, pregătirile pentru naştere erau stabilite până în cel mai mic detaliu aşa că părinţii şi bunicii aşteptau cu înfrigurare momentul în care Marius va putea fi luat în braţe. Pentru ca să fie totul bine au venit şi bunicii de la Craiova şi cei din Buzău cu maşina, au făcut scenarii ca în filme dacă cumva în drum spre spital ar rămâne blocaţi în trafic. Nu a fost cazul. Alinei i-a venit momentul naşterii pe la 3 dimineaţa. Doctorul era de gardă, strada a fost goală aşa că tăticul cu Alina în maşină urmat de cei doi bunici cu maşinile lor au gonit cu toată viteza până la spital unde totul a fost preluat de medici.

Profesionalismul medicilor a făcut ca totul să decurgă ca la manual. Fără nici un incident neprevăzut Marius a venit pe lumea aceasta cu nota 10. Copil sănătos, bine dezvoltat şi dornic de viaţă. A fost mare bucurie tone de flori şi la spital şi acasă, cadouri din partea bunicilor şi a altor rude, iar jucării, iar haine, iar cadouri… câţi copii nu şi-ar dori asta… Marius se putea considera un copil „norocos” dar încă nu ştie noţiunea. Până aici totul e super bine şi foarte frumos dar…

După 4 zile Alina şi Marius au ajuns acasă. Ca să scriu despre petrecerea şi cadourile de la această ocazie mi-ar mai trebui pagini, totul a fost frumos. După acest moment însă, cam la o săptămână avea să înceapă „viaţa” pentru Marius, viaţa la care sunt „condamnaţi” mulţi, cei mai mulţi dintre copii. Mama şi tata aveau o afacere la fel cum şi părinţii lor aveau, afacerea asta se desfăşura la parterul casei lor din Bucureşti aşa că toată ziua părinţii plecau în micul lor magazin şi Marius rămânea în camera sa frumoasă înconjurat de jucării şi de un televizor mare de tot. Mama mereu urca sus sau se uita pe un monitor la copil să nu păţească ceva, venea şi îi dădea laptele praf strict după orarul prescris de medic şi îl schimba de fiecare dată când era nevoie. Copilul creştea, se dezvolta fizic şi se uita la televizor de când ochişorii i-au permis.

A trecut un an, doi, trei şi pe la trei ani jumătate părinţii au început să se întrebe ce nu e în regulă cu Marius. Acesta nu vorbea şi nu mergea încă decât tot „de-a buşelea”. Când vorbeai cu el el doar ţipa ciudat şi vorbea nearticulat. S-au speriat şi au mers la medici. Fizic copilul nu avea probleme aşa că au fost trimişi la psihologi. A fost o lovitură pentru ei, poate că o problemă fizică o acceptau şi plăteau să fie rezolvată, dar să aibă copilul lor ceva la cap era ruşinos şi foarte grav. Dar pentru că trebuiau să verifice şi acolo au mers la un astfel de cabinet. Au fost şocaţi, copilul nu parcursese corect etapele de dezvoltare şi era afectat grav mintal dar recuperabil cu eforturi susţinute în următorii ani.

Supărare mare. Ce nu a avut copilul acesta? Întrebau ei pe medic, Ce i-a lipsit? Nici un copil nu a avut condiţiile pe care el le-a avut. Dumnezeu ne loveşte prin el. Am investit atât de mult şi acum… Erau sfărâmaţi. Psihologul i-a calmat şi a început să discute cu ei pentru a găsi răspunsuri la întrebările lor. Ei erau vinovaţii. Copilul a stat doar cu televizorul tot timpul, televizorul nu l-a ajutat deloc să dezvolte creierul ba chiar i-au distrus creierul. Nu a socializat mai deloc, nu a auzit pe nimeni vorbind cu el. Avea televizorul şi jucăriile şi părinţii au crezut că e de ajuns… dar nu a fost.

Cazul acesta e grav, e o extremă dacă vreţi şi e real, doar numele şi localitatea sunt schimbate. Dar exemplifică bine că copiii cu unele excepţii, nu au loc în lumea părinţilor lor. Părinţii vor face tot ce pot din punct de vedere material pentru copiii lor, le vor asigura „condiţii” ca aceştia să trăiască şi să performeze. Chiar și televizoarele şi calculatoarele tot din acest motiv sunt cumpărate, ca să aibă copilul condiţii, să aibă tot ce îi trebuie. Culmea e că rezultatul nu e cel scontat. Copii au rezultate slabe la şcoală, sunt pradă viciilor, devin anxioşi şi depresivi şi nu sunt în stare să trăiască dar părinţii tot susţin: „Am făcut totul ca el să aibă condiţii”

Tu ce ai făcut pentru copilul tău? I-ai cumpărat tot ce solicită? Are televizor? Dar calculator? Are şi haine de firmă? Dar telefon de ultimă generaţie? Are o cameră a sa? AI pus deoparte ceva bani să îi cumperi o maşină la majorat? Are copilul tău „condiţii”?

Continuăm mâine…

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.