Trece viața sau trăim?

Zilele acestea am meditat mult la ce sunt, mai mult ca altă dată. Până acum, meditam mult la ce fac sau nu fac, acum gândurile mi s-au dus la ce sunt. Am privit și în mine și la alții și mi-am dat seama că puțini oameni știu să trăiască. De fapt, unii nici nu trăiesc, ei stau în loc și viața trece. Nu înaintează, nu se maturizează, ci îmbătrânesc purtați doar de valurile, care îi duc în diferite părți. Durerea e că, astfel de oameni consideră starea lor inertă, o maturizare și pretind reverență pentru vârsta pe care o au. Parţial, am fost și eu așa. Sper să nu mai fiu. Vreau să trăiesc nu doar să treacă viața. Nu mai vreau o viață care trebuie trăită, conformă, limitată la ceea ce spun alții. Vreau să trăiesc și pot face asta și fără să escaladez Everestul sau să fac sărituri de pe Burj Khalifa.

Ne maturizăm sau doar îmbătrânim. A ne maturiza înseamnă a evolua pe verticală, a îmbătrâni, înseamnă a înainta pe orizontală. De fapt, să înaintezi pe orizontală nici nu necesită mare efort, te duce viața. Nu ai cum rămâne în loc, vremea trece oricum. Mai rău e că ne pretindem înțelepți, doar pentru că am trecut prin viață. Nu e de ajuns, trecerea prin viață, fără maturizare, ne împietrește, ne rigidizează, ne face inflexibili. Nu e de ajuns să trăim.

A ne maturiza e altceva. Înseamnă a evolua, a ne împăca cu noi cu ceea ce suntem chemați să fim. Înseamnă a fi, nu a face. Înseamnă a crește. În timpul războiului mondial, psihologii au observat ceva șocant, având ocazia să vadă oamenii în altfel de contexte decât cele confortabile. Oamenii au vârsta psihologică medie de doisprezece ani. Acolo ne oprim cei mai mulți. Ne oprim odată cu pubertatea, odată cu startul maturizării sexuale, evoluția psihică ne este inhibată.

Cei mai mulți oameni au un dezacord sever între trup suflet și duh. Nu este o melodie armonioasă, ci una care sună fals, nu este o imagine unitară ci una disproporționată. Psihic rămânem cei mai mulți din noi în urmă, iar spiritual, credem că ne maturizăm, dar ne trezim că doar ne trece timpul. Unde e armonia? Unde e frumosul dezvoltării armonioase? Trăim sau trece viața?

Dar nu. Nu vom putea trăi vreodată dacă nu rupem lanțurile care ne leagă. Lanțurile religioase, cele sociale, cele tradiționale și altele. De altfel nici nu e  greu să le rupem, doar că ne temem. Cu toată răceala lor, ne-au devenit confortabile. Alegem mai degrabă să ne plângem de ele, decât să renunțăm la ele. Ne place să rămânem nedezvoltați, e mai ușor.

Hmmm… ne cam furăm singuri pălăria, ne cam ducem cu zăhărelul, ne cam trimitem la plimbare.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.