Asculți ca să răspunzi
Al zecelea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. Al patrulea loc unde ne costă superficialitatea, unul prin care trec toate celelalte relații ale noastre: comunicarea.
Un prieten îți povestește, la o cafea, despre o problemă de la serviciu care îl apasă de câteva săptămâni. Ai început să-l asculți cu atenție, dar după primele două fraze mintea ta a recunoscut situația, ți-a amintit de ceva asemănător prin care ai trecut și tu, și a început să pregătească răspunsul. De acolo înainte nu mai asculți cu adevărat, ci aștepți momentul în care el face o pauză, ca să poți spune ce ai deja pregătit: povestea ta, sfatul tău, versetul potrivit. Când în sfârșit vorbești, răspunsul e bun, poate chiar înțelept, numai că răspunde la ce ți-ai imaginat tu că spune el, nu la ce încerca el, de fapt, să-ți spună. Eu ma regasesc aici.
Stephen Covey, un autor american foarte citit în lumea afacerilor, a scris o propoziție pe care o recitesc din când în când, ca pe o oglindă: „Cei mai mulți oameni nu ascultă cu intenția de a înțelege, ci cu intenția de a răspunde.” Când am dat prima dată peste ea, am crezut că vorbește despre alții, apoi mi-am dat seama, cu oarecare jenă, că vorbește foarte des despre mine. Aceasta e, cred eu, forma cea mai răspândită de superficialitate în comunicare, și e greu de observat tocmai pentru că arată ca o conversație. Doi oameni vorbesc pe rând, își răspund, chiar se aprobă din cap, dar de fapt fiecare vorbește cu el însuși, cu prezența celuilalt pe post de pretext. Informația circulă, înțelegerea nu.
Biblia are, în cartea Proverbelor, o frază care sună aproape dur: „Cine răspunde înainte de a fi ascultat face o prostie și își atrage rușinea.” Iar apostolul Iacov, care pare să fi cunoscut bine oamenii, dă trei sfaturi într-un singur verset, în ordinea care contează: „Orice om să fie grabnic la ascultare, încet la vorbire, zăbavnic la mânie.” Mă opresc la ordinea aceasta, pentru că la cei mai mulți dintre noi e exact invers, suntem grabnici la vorbire, încet la ascultare, iar mânia vine adesea tocmai din faptul că nu ne-am ascultat unii pe alții.
Mai e o frază în Proverbe care mi se pare una dintre cele mai frumoase descrieri ale ascultării adevărate: sfaturile din inima omului „sunt ca niște ape adânci, dar omul priceput știe să scoată din ele”. Ce spune un om la suprafață e adesea doar găleata coborâtă la jumătatea fântânii. Cel care spune „sunt obosit” poate vrea să spună „mă simt singur”, cel care spune „nu-i nimic, s-a rezolvat” poate vrea să spună „încă mă doare”, iar adolescentul care răspunde „bine” la întrebarea „cum a fost la școală?” poate ascunde o zi de care îi e rușine. Ca să ajungi la apa de jos, trebuie să ai răbdarea de a coborî găleata încet, cu întrebări, nu cu răspunsuri.
Mă impresionează felul în care Domnul Isus pune întrebări, deși, dintre toți oamenii care au trăit vreodată, El ar fi avut cele mai multe motive să nu întrebe nimic. Când orbul Bartimeu striga la marginea drumului, toată lumea știa ce vrea, era orb și cerea milă, și totuși Isus s-a oprit și l-a întrebat: „Ce vrei să-ți fac?” Iar după înviere, când doi ucenici triști mergeau spre Emaus, Isus li s-a alăturat pe drum și, deși știa mai bine decât oricine ce se întâmplase în Ierusalim, i-a întrebat: „Ce vorbe sunt acestea pe care le schimbați între voi pe drum?” Și i-a lăsat să-I povestească totul, cu dezamăgirea lor cu tot, înainte să le explice Scripturile. Cred că Isus întreba nu pentru că avea nevoie de informație, ci pentru că omul din fața Lui avea nevoie să fie ascultat. A fi ascultat cu adevărat e una dintre cele mai vindecătoare experiențe omenești, iar pentru mulți oameni e și una dintre cele mai rare.
Copiii simt lucrul acesta mai repede decât oricine. Un copil care povestește despre ziua lui și vede că tatăl lui dă din cap fără să ridice ochii din telefon învață, încet, că lucrurile lui nu sunt importante, iar peste câțiva ani, când va avea cu adevărat ceva greu de spus, s-ar putea să nu mai vină. Mulți părinți se plâng că adolescenții lor nu mai vorbesc cu ei, fără să-și amintească de câte ori, pe când copilul avea opt sau zece ani, l-au ascultat doar pe jumătate.
Superficialitatea în comunicare are, în vremea noastră, câteva forme noi, pe care bunicii noștri nu le-au cunoscut. Răspundem la mesaje fără să le fi citit până la capăt, pentru că am văzut primul rând și am crezut că știm restul. Scriem pe grupuri reacții la articole din care am citit doar titlul. Vorbim la telefon în timp ce verificăm emailurile, iar celălalt simte, aproape întotdeauna, că nu suntem cu totul acolo. Ne-am obișnuit să comunicăm repede și mult, dar foarte rar adânc.
Și mai e o formă, poate cea mai dureroasă pentru noi, cei din biserică: ascultarea care se grăbește spre sfat. Cineva vine la noi cu o durere, iar noi, din dorința sinceră de a ajuta, sărim direct la soluție, la versetul potrivit, la ce ar trebui să facă. Omul pleacă cu un sfat bun și cu senzația că n-a fost auzit. Despre asta vreau să scriu mai pe larg într-un articol următor, despre prietenii lui Iov, dar merită spus și aici: de cele mai multe ori, oamenii nu au nevoie mai întâi de răspunsurile noastre, ci de atenția noastră.
Ascultarea adevărată cere câteva lucruri care nu vin de la sine. Cere să pui jos telefonul, nu doar să nu te uiți la el. Cere să suporți tăcerea, fără să te grăbești să o umpli. Cere să renunți, măcar pentru câteva minute, la nevoia de a avea dreptate, de a da sfaturi sau de a povesti ce ți s-a întâmplat ție. Și, poate cel mai greu, cere să fii dispus să auzi ceva ce nu-ți place, pentru că uneori cel care vorbește vorbește chiar despre tine.
Pasul mic de săptămâna aceasta e unul pe care îl folosesc mulți consilieri și pe care îl poate învăța oricine. Data viitoare când cineva apropiat îți spune ceva important, înainte să răspunzi, reformulează cu cuvintele tale ce ai auzit și întreabă dacă ai înțeles bine. Ceva de felul: „Dacă te-am înțeles bine, nu te supără atât ce a spus șeful, cât faptul că nimeni nu ți-a luat apărarea, așa e?” De cele mai multe ori, celălalt va spune „da, exact”, cu o ușurare pe care o vei vedea pe fața lui, iar uneori va spune „nu chiar”, și atunci abia începe conversația adevărată. Abia după aceea, dacă e cazul, spune ce aveai de spus.
Te las cu întrebarea săptămânii, una incomodă: cine din viața mea simte că nu-l ascult?
Dacă nu știi, poți să-i întrebi, iar dacă îndrăznești să întrebi, ascultă răspunsul până la capăt.
Doamne, Tu m-ai ascultat de fiecare dată când am venit la Tine, chiar și când nu știam ce să spun. Învață-mă să fiu grabnic la ascultare și încet la vorbire, și dă-mi răbdarea de a coborî găleata până la apele adânci din inima celor de lângă mine.