Vitrina

Al șaselea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. Ultima cauză a superficialității pe care vreau s-o privim, și poate cea mai incomodă: când a părea devine mai important decât a fi.

Duminică seara, o familie postează o fotografie pe Facebook: toți patru zâmbesc, îmbrăcați frumos, în fața bisericii, iar sub fotografie, un verset și o inimioară. Vin repede aprecierile, „Ce familie frumoasă!”, „Binecuvântați!”, și nimeni nu știe că, în mașină, cu zece minute înainte de fotografie, tatăl a țipat la copii, mama a plâns în tăcere, iar cel mare a spus că nu mai vrea să vină la biserică. Fotografia nu minte de-a binelea, chiar au fost acolo, chiar erau îmbrăcați frumos, doar că arată altceva decât ce s-a întâmplat.

Nu scriu asta ca să arăt cu degetul, pentru că fiecare dintre noi are o vitrină. Unii o au pe rețelele sociale, alții o au la biserică, în felul în care răspund la întrebarea „ce mai faci?”, alții o au acasă, față de părinți sau socri. Vitrina nu e o invenție a internetului, internetul doar a făcut-o mai ușor de aranjat.

Ignoranța, graba, frica și familiaritatea, despre care am scris în articolele trecute, ne țin la suprafață aproape fără să ne dăm seama. Vitrina e altfel, aici superficialitatea devine strategie: nu mai e doar că nu sap, e că investesc în fațadă, pentru că fațada e ce văd ceilalți.

Domnul Isus a avut cuvintele cele mai aspre din Evanghelii tocmai pentru oamenii vitrinei, nu pentru vameși, nu pentru femei păcătoase, nu pentru romani, ci pentru oamenii religioși care aveau grijă cum arată. „Vai de voi, cărturari și farisei fățarnici! Pentru că voi curățați partea de afară a paharului și a blidului, dar înăuntru sunt pline de jefuire și de necumpătare.” Și apoi imaginea care rămâne în minte: „Sunteți ca mormintele văruite, care, pe dinafară, se arată frumoase, iar pe dinăuntru sunt pline de oase de morți și de orice fel de necurăție.” Pe vremea aceea, mormintele se văruiau ca să fie ușor de recunoscut, pentru ca oamenii să nu le atingă din greșeală și să devină necurați. Erau albe, curate, strălucitoare în soare, și înăuntru era moarte. Imaginea e dură tocmai pentru că e atât de exactă.

Mă impresionează că Isus nu le reproșează fariseilor că erau răi pe față, le reproșează că arătau bine: că rugăciunile lor erau lungi și publice, că posturile lor se vedeau pe fețele lor, că zeciuiala lor era calculată până la izmă, mărar și chimen. Toate erau lucruri bune, problema era că le făceau, cum spune El în Predica de pe munte, „înaintea oamenilor, ca să fiți văzuți de ei”. Fariseii nu sunt doar personaje dintr-o carte veche, sunt o ispită care crește de obicei în oamenii serioși, implicați, care slujesc, iar cu cât ești mai vizibil în biserică, cu atât e mai mare tentația să ai grijă de imagine. Mulți slujitori știu cum e să urci la amvon după o săptămână în care rugăciunea a fost aproape absentă, sau să dai sfaturi despre căsnicie după o ceartă nerezolvată acasă. De cele mai multe ori nu e ipocrizie deliberată, e presiunea de a fi la înălțimea așteptărilor.

Și presiunea aceasta are un efect ciudat: cu cât investești mai mult în vitrină, cu atât ai mai puțin timp și curaj pentru ce e în spatele ei. Vitrina cere întreținere, trebuie aranjată, curățată, actualizată, iar camera din spate, unde ar trebui să fie adevărata viață, se umple de praf.

Mai e ceva, poate cel mai grav: nu poți lucra la o problemă pe care ai declarat-o rezolvată. Dacă toată lumea crede că rugăciunea mea e adâncă, nu mai pot cere ajutor ca să învăț să mă rog, iar dacă toți cred că avem o căsnicie model, nu mai putem merge la consiliere fără să ne fie rușine. Vitrina nu doar ascunde superficialitatea. O conservă.

Biserica primară a avut și ea o poveste a vitrinei, și e una tristă. În Faptele Apostolilor, Barnaba vinde un ogor și aduce toți banii la picioarele apostolilor, iar gestul lui e văzut și apreciat. Imediat după, Anania și Safira vând și ei un ogor, păstrează o parte din bani și aduc restul, spunând că e tot. Nu erau obligați să dea nimic, Petru le spune clar că ogorul era al lor și că puteau face ce voiau cu banii. Păcatul lor n-a fost că au păstrat o parte, a fost că au vrut să pară mai generoși decât erau, au vrut vitrina lui Barnaba fără inima lui Barnaba.

Nu spun povestea ca să sperii pe nimeni, ci pentru că Dumnezeu ia vitrina mai în serios decât o luăm noi: pentru noi e un mic compromis, o aranjare a adevărului, pentru El e o minciună despre cine suntem. Prorocul Samuel a trebuit să învețe aceeași lecție, invers. Când a mers la casa lui Isai să ungă un nou împărat, s-a uitat la Eliab, fiul cel mare, înalt și frumos, și a zis în sine că el trebuie să fie, dar Dumnezeu i-a răspuns: „Omul se uită la ce izbește ochii, dar Domnul se uită la inimă.” Și a fost ales cel mic, de la oi, pe care nici nu-l chemaseră la masă.

Vestea bună e că Dumnezeu nu e impresionat de vitrina noastră, dar nici nu e speriat de camera din spate, pentru că El știe deja ce e acolo. Nu trebuie să-I arătăm ce e frumos ca să ne primească, ne-a primit în Hristos când camera din spate era mai murdară decât ne-am putea imagina. Asta schimbă totul. Dacă Cel mai important privitor din viața mea mă vede deja așa cum sunt și mă iubește, de ce mai am nevoie de vitrină? Nevoia de a părea vine, de cele mai multe ori, din frica de a nu fi acceptat așa cum sunt, iar Evanghelia răspunde exact acestei frici.

Curățirea vitrinei nu înseamnă să-ți pui tot gunoiul pe Facebook, nu toată lumea trebuie să știe tot, iar discreția e o virtute, nu o fățărnicie. Diferența e alta: discreția ascunde ce nu e treaba altora, iar vitrina ascunde ce nu vrei să vezi nici tu. Isus le spune fariseilor: „Curăță întâi partea dinăuntru a paharului și a blidului, pentru ca și partea de afară să fie curată.” Ordinea contează, mai întâi înăuntru, iar exteriorul se rezolvă apoi aproape de la sine.

Pasul mic de săptămâna aceasta cere mai mult curaj decât celelalte. Gândește-te la o zonă din viața ta în care arăți mai bine decât ești, poate e căsnicia, poate e rugăciunea, poate e felul în care te descurci cu banii sau cu nervii, apoi spune adevărul despre ea unui singur om de încredere. Nu unui grup, nu public, ci unui singur om matur, care te iubește și care poate să țină o taină. Vei fi surprins cât de ușor respiri după aceea.

Te las cu întrebarea săptămânii: în ce zonă îmi pasă mai mult cum arată decât cum este?

Răspunsul s-ar putea să te doară puțin, și e un semn bun. Durerea aceasta e începutul unei rădăcini.

Doamne, Tu Te uiți la inimă. Iartă-mă pentru timpul pierdut aranjând vitrina, curăță-mă întâi pe dinăuntru și lasă ca pe dinafară să se vadă doar ce e adevărat.

Photo by Eric Prouzet on Unsplash