Zece cărți și nicio decizie

Al optulea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. Al doilea loc unde ne costă superficialitatea, unul la modă și, tocmai de aceea, greu de recunoscut: dezvoltarea personală care nu ne dezvoltă.

Ia-l pe un om de patruzeci de ani, serios, credincios, dornic să crească. Are pe noptieră trei cărți începute, în telefon are cinci podcasturi la care e abonat, pe Facebook urmărește câțiva autori creștini care postează zilnic citate frumoase, iar în mașină ascultă, în drum spre serviciu, o predică sau un curs despre leadership, căsnicie sau disciplină personală. Citește în jur de zece cărți pe an, își subliniază pasajele importante, uneori le și distribuie, și se simte un om care crește. Dacă te-ai întâlni însă cu el după cinci ani, ai găsi, de cele mai multe ori, același om, cu aceleași obiceiuri, aceleași certuri acasă, aceeași rugăciune grăbită și aceleași scuze pentru ce n-a schimbat.

Nu scriu asta ca să-mi bat joc de cineva, pentru că mă recunosc și eu, ca mulți dintre noi, în omul acesta, și pentru că lectura, podcasturile și cursurile sunt lucruri bune, unele chiar foarte bune. Problema nu e ce consumăm, ci faptul că, la un moment dat, consumul a început să ia locul schimbării. Ascultăm despre iertare și ne simțim mai iertători, citim despre răbdare și ne simțim mai răbdători, subliniem un pasaj despre smerenie și ni se pare că am făcut deja un pas spre ea, deși n-am iertat pe nimeni, n-am exersat răbdarea cu nimeni și n-am făcut niciun gest smerit.

E o capcană foarte subtilă, pentru că informația ne dă senzația de progres. Când înțelegi ceva nou, mintea se bucură, iar bucuria aceea seamănă foarte mult cu bucuria unei schimbări reale, doar că nu e același lucru. Doi cercetători americani, Jeffrey Pfeffer și Robert Sutton, au scris o carte întreagă despre ce ei numesc „decalajul dintre a ști și a face”, observând că multe organizații știu foarte bine ce ar trebui să facă, au rapoarte, cursuri și strategii, și totuși nu fac. Ce e adevărat despre firme e cu atât mai adevărat despre suflete.

Apostolul Iacov a descris fenomenul acesta cu aproape două mii de ani înainte, cu o imagine pe care n-o pot uita: „Fiți împlinitori ai Cuvântului, nu numai ascultători, înșelându-vă singuri. Căci, dacă ascultă cineva Cuvântul și nu-l împlinește cu fapta, seamănă cu un om care își privește fața firească într-o oglindă; și, după ce s-a privit, pleacă și uită îndată cum era.”

Mă opresc la cuvintele „înșelându-vă singuri”. Iacov nu spune că ascultătorul care nu face îi înșală pe alții, ci că se înșală pe sine, iar înșelăciunea constă tocmai în senzația că a făcut ceva, când de fapt doar s-a privit în oglindă. A văzut pata de pe obraz, a văzut cămașa șifonată, a înțeles exact ce trebuie schimbat și apoi a plecat la treburile lui, cu pata și cu cămașa, mulțumit că a fost atent.

Pavel are, în a doua epistolă către Timotei, o expresie care sună aproape ca o descriere a vremurilor noastre, deși el se gândea la alți oameni: unii „învață întotdeauna și nu pot ajunge niciodată la deplina cunoștință a adevărului”. Învață întotdeauna. Nu le lipsește informația, nu le lipsește interesul, nu le lipsesc cărțile, le lipsește doar pasul acela mic și greu dintre a afla și a trăi.

Iar Domnul Isus a încheiat Predica de pe munte nu cu un îndemn de a o mai asculta o dată, ci cu o povestire despre doi constructori, pe care am amintit-o și în primul articol al seriei: „Pe orice om care aude aceste cuvinte ale Mele și le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată, care și-a zidit casa pe stâncă.” Amândoi constructorii auziseră aceleași cuvinte, amândoi erau în mulțime în ziua aceea, poate amândoi au plecat entuziasmați, iar diferența dintre ei n-a fost ce au auzit, ci ce au făcut după ce au coborât de pe munte.

Cred că dezvoltarea personală superficială are trei semne pe care le putem recunoaște dacă suntem cinstiți. Primul e că trecem foarte repede de la o carte la alta, de la un curs la altul, de la un autor la altul, fără să fi lăsat vreuna să ne schimbe cu adevărat, ca un om care gustă din zece feluri de mâncare și nu se hrănește cu niciunul. Al doilea e că ne plac mai mult ideile noi decât cele vechi, nepuse în practică, deși, de cele mai multe ori, ce ne lipsește nu e o idee nouă, ci ascultarea de cea pe care o știm de ani de zile. Al treilea e că vorbim mai mult despre ce am citit decât despre ce am schimbat, iar conversațiile noastre sunt pline de „am citit undeva că”, dar foarte rar de „am început să fac altfel”.

Eclesiastul spunea, cu o ironie pe care o înțeleg tot mai bine, că „a citi multe cărți este o trudă fără sfârșit, și multă învățătură este o oboseală pentru trup”. Nu e un îndemn la ignoranță, Scriptura ne cheamă de nenumărate ori să învățăm, ci o avertizare că învățătura care nu ajunge în viață doar ne obosește.

Ce ar însemna atunci o dezvoltare personală adâncă, cu rădăcini? Cred că, în primul rând, ar însemna să citim mai puțin și să trăim mai mult din ce citim. O singură carte bună, pusă în practică un an întreg, poate schimba mai mult decât o sută de cărți citite pe fugă. Ar mai însemna să ne alegem un singur lucru o dată, nu zece, și să stăm cu el până când devine parte din noi, chiar dacă între timp apar alte cărți și alte podcasturi care par mai interesante. Și, poate cel mai greu, ar însemna să acceptăm că schimbarea adevărată e lentă, repetitivă și deloc spectaculoasă, și că nu vom avea, de cele mai multe ori, nimic de postat despre ea. Domnul Isus le-a spus ucenicilor, după ce le-a spălat picioarele: „Dacă știți aceste lucruri, ferice de voi dacă le faceți.” Fericirea nu e făgăduită celor care știu, ci celor care fac, iar Iacov confirmă același lucru la sfârșitul pasajului despre oglindă, spunând că cine stăruie în Cuvânt „nu ca un ascultător uitător, ci ca un împlinitor al faptei, va fi fericit în lucrarea lui”.

Pasul mic de săptămâna aceasta e simplu, dar cere disciplină. Gândește-te la ultima carte bună pe care ai citit-o, sau la ultimul curs, ultima predică, ultimul podcast care te-a atins, și alege din el un singur lucru, unul singur, pe care să-l pui în practică în următoarele treizeci de zile. Scrie-l pe o hârtie, pune hârtia undeva unde o vezi zilnic și, până nu trec cele treizeci de zile, nu începe altă carte despre același subiect. La final, întreabă-te nu ce ai învățat, ci ce s-a schimbat.

Te las cu întrebarea săptămânii: ce am învățat și n-am pus niciodată în practică?

Lista ar putea fi lungă, și e în regulă, pentru că nu trebuie să le faci pe toate deodată, ajunge să începi cu una.

Doamne, iartă-mă pentru toate dățile în care m-am privit în oglinda Cuvântului Tău și am plecat uitând ce am văzut. Fă-mă un împlinitor, nu doar un ascultător, și dă-mi răbdarea de a lăsa un singur adevăr să mă schimbe până la capăt.

Photo by Tom Hermans on Unsplash