Credința bifată

Al șaptelea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. După ce am privit cauzele, începem să privim locurile unde superficialitatea ne costă, iar primul și cel mai important dintre ele e relația cu Dumnezeu.

E dimineață, cafeaua e încă fierbinte, iar telefonul arată o notificare prietenoasă: „Ai citit 47 de zile la rând, nu pierde seria!”. Deschizi aplicația, citești capitolul zilei din planul de citire, treci prin el cu ochii, apeși pe butonul de bifat și simți acea mică satisfacție a lucrului făcut, apoi închizi telefonul și începe ziua. Dacă te-ar întreba cineva la prânz ce ai citit dimineață, probabil ai ezita câteva secunde, iar dacă te-ar întreba ce ți-a spus Dumnezeu prin ce ai citit, s-ar putea să nu știi ce să răspunzi.

Nu e nimic rău într-un plan de citire, nici într-o aplicație, nici în disciplina de a deschide Scriptura în fiecare zi, ba chiar sunt lucruri bune, pe care le recomand și eu. Problema apare atunci când bifa devine scopul, când ce ne bucură e seria de zile neîntrerupte, nu întâlnirea, când citim ca să fi citit, ne rugăm ca să ne fi rugat și mergem la biserică ca să fi fost acolo.

Aceasta e, cred eu, forma cea mai periculoasă a superficialității, tocmai pentru că arată ca opusul ei. Putem avea toate obiceiurile spirituale la locul lor, citire zilnică, rugăciune dimineața și seara, prezență la toate serviciile, zeciuială, post, și totuși să nu-L întâlnim pe Dumnezeu în niciunul dintre ele.

Domnul Isus le-a spus asta, aproape cu durere, celor mai religioși oameni din vremea Lui: „Cercetați Scripturile, pentru că socotiți că în ele aveți viața veșnică, dar tocmai ele mărturisesc despre Mine. Și nu vreți să veniți la Mine ca să aveți viața!” Oamenii aceia cunoșteau Scripturile mai bine decât oricare dintre noi, multe pasaje le știau pe de rost, și totuși au trecut pe lângă Cel despre care vorbeau ele. Au citit harta, dar n-au mers pe drum.

Domnul Isus a spus și o pildă despre doi oameni care s-au suit la Templu să se roage. Primul, un fariseu, s-a rugat în sine așa: „Dumnezeule, Îți mulțumesc că nu sunt ca ceilalți oameni, hrăpăreți, nedrepți, preacurvari, sau chiar ca vameșul acesta. Eu postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate veniturile mele.” Dacă ești atent, rugăciunea lui e de fapt o listă de bife, postul bifat, zeciuiala bifată, comparația cu ceilalți bifată, iar Dumnezeu e doar martorul care trebuie să confirme că totul e în ordine. Vameșul, în schimb, stătea departe, nu îndrăznea să-și ridice ochii spre cer, se bătea în piept și spunea doar atât: „Dumnezeule, ai milă de mine, păcătosul!” N-avea nicio bifă de arătat, avea doar inima, și Isus spune că el s-a întors acasă socotit neprihănit, nu celălalt.

Același lucru se întâmplă și cu pocăința, poate mai des decât ne place să recunoaștem. Seara, înainte de culcare, spunem „Doamne, iartă-mă pentru toate păcatele de azi”, o formulă corectă, sinceră chiar, dar care nu numește nimic. Nu spun cuvântul aspru pe care l-am aruncat la prânz, nu spun invidia pe care am simțit-o când am auzit vestea bună a unui frate, nu spun minciuna mică de la serviciu. Toate intră sub același „pentru toate”, ca într-un sac pe care nu-l deschidem, și astfel pocăința devine și ea o bifă, făcută, dar fără să ne fi atins.

Prin profetul Osea, Dumnezeu are un cuvânt care mă tulbură de fiecare dată când îl citesc: „Ce să-ți fac, Efraime? Ce să-ți fac, Iuda? Căci bunătatea voastră este ca norul de dimineață și ca roua, care trece curând.” Poporul acela nu era ateu, aducea jertfe, ținea sărbătorile, venea la Templu, iar credința lui era reală dimineața, ca roua, numai că se evapora până la prânz. Și imediat după, Dumnezeu spune ce caută de fapt: „Căci bunătate voiesc, nu jertfe, și cunoștință de Dumnezeu mai mult decât arderi de tot.”

Cunoștință de Dumnezeu, nu cunoștințe despre Dumnezeu. Diferența e aceeași ca între a ști multe lucruri despre soția ta, data nașterii, mâncarea preferată, numele colegelor de serviciu, și a o cunoaște cu adevărat, a ști ce o doare în seara aceasta și ce speră pentru anul care vine. Prima se poate bifa, a doua cere timp, atenție și, mai ales, ascultare.

Cred că aici e miezul problemei. Rugăciunea noastră e de cele mai multe ori un monolog, vorbim, cerem, mulțumim, încheiem cu amin și plecăm, fără să lăsăm vreodată loc pentru celălalt să vorbească. Domnul Isus ne-a avertizat să nu bolborosim „aceleași vorbe, ca păgânii, cărora li se pare că, dacă spun o mulțime de vorbe, vor fi ascultați”, iar psalmistul ne îndeamnă, în numele lui Dumnezeu, la ceva ce nouă ni se pare aproape imposibil: „Opriți-vă, și să știți că Eu sunt Dumnezeu.”

Opriți-vă. Pentru mulți dintre noi, aceasta e cea mai grea disciplină spirituală, pentru că nu se poate bifa. Nu poți spune că ai făcut cincisprezece minute de oprire și ai terminat, oprirea nu produce nimic vizibil, nu adaugă nimic la seria de zile, nu se vede pe niciun ecran, și tocmai de aceea o ocolim.

Copilul Samuel a auzit glasul lui Dumnezeu noaptea, în Templu, de trei ori, și de trei ori a alergat la Eli, crezând că îl strigă bătrânul preot. Abia a treia oară Eli a înțeles ce se întâmplă și l-a învățat ce să spună: „Vorbește, căci robul Tău ascultă!” Mă gândesc uneori că rugăciunile noastre sună exact invers, „Ascultă, Doamne, căci robul Tău vorbește”, și că avem nevoie, ca Samuel, de cineva care să ne învețe să schimbăm ordinea.

Vreau să fiu bine înțeles: nu propun să renunțăm la obiceiuri. Obiceiurile sunt ca albia unui râu, fără ele apa se împrăștie și se pierde, iar mulți dintre noi am fost ținuți pe drum, în perioadele de secetă, tocmai de disciplina pe care o învățasem. Dar albia nu e râul, și o albie fără apă rămâne doar un șanț uscat. Întrebarea nu e dacă am citit azi, ci dacă L-am întâlnit pe Cel despre care am citit.

Pasul mic de săptămâna aceasta e simplu și, poate, incomod pentru cei obișnuiți cu planuri de citire. Alege un singur verset pe zi, nu un capitol, citește-l încet, de trei ori, cu pauze între citiri, apoi pune-I lui Dumnezeu o singură întrebare: ce vrei să-mi spui azi prin cuvântul acesta? După aceea, taci câteva minute, fără să ceri nimic, fără să umpli tăcerea, doar stând înaintea Lui. Nu te îngrijora dacă la început nu simți nimic, ascultarea se învață, ca orice limbă nouă, iar Dumnezeu e mult mai răbdător cu ucenicii stângaci decât suntem noi cu noi înșine.

Te las cu întrebarea săptămânii: când m-am oprit ultima dată în rugăciune ca să ascult?

Dacă nu-ți amintești, nu te condamna, doar începe de mâine dimineață.

Doamne, iartă-mă pentru zilele în care Te-am bifat în loc să Te întâlnesc. Învață-mă să mă opresc, să tac și să ascult, și vorbește, căci robul Tău ascultă.

Photo by Jakub Żerdzicki on Unsplash