Programul în locul păstoririi

Al unsprezecelea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. Al cincilea loc unde ne costă superficialitatea, unul pe care îl privesc din interior și de aceea îl scriu cu tremur: slujirea în biserică.

E sâmbătă seara, aproape de miezul nopții, iar un slujitor se apleacă peste Biblie și peste notițe, încercând să adune ceva pentru predica de mâine. Săptămâna a fost plină, munca la servici, ședința de comitet, repetiția sau repetitile, problema cu încălzirea clădirii, două nunți de programat, un raport de trimis, și abia acum, când toată lumea doarme, găsește un ceas pentru Cuvânt. Duminică dimineață predica iese, nu e rea, oamenii o ascultă, unii chiar spun la ieșire că i-a zidit, iar slujitorul pleacă acasă obosit și cu un gust amar pe care nu știe exact cum să-l numească.

Cred că gustul acela are un nume, și numele lui e superficialitate. Nu superficialitatea unui om leneș sau nepăsător, ci a unui om care a fost prins, încet, de mecanismul unei biserici care funcționează. Programul merge, activitățile se țin, bugetul se închide, clădirea e întreținută, sărbătorile sunt organizate, iar în mijlocul tuturor acestora poți trăi ani de zile fără să păstorești cu adevărat pe nimeni.

Scriu despre asta ca prezbiter și nu din afară, ci dintre cei care cunosc tentația pe dinăuntru. Nu vorbesc doar despre pastori, ci despre toți cei care slujim în vreun fel, dirijorul de cor, învățătoarea de la școala duminicală, liderul de tineret, diaconul, fratele care se ocupă de sonorizare. Toți putem ajunge să facem lucrarea fără să mai vedem oamenii pentru care o facem.

Eugene Peterson, un pastor american care a scris cu multă onestitate despre propria slujire, spunea că mulți pastori s-au transformat, fără să-și dea seama, într-un fel de negustori, care țin o prăvălie religioasă și se îngrijesc mai ales ca clienții să fie mulțumiți și să revină. Fraza m-a deranjat când am citit-o prima dată, și cred că m-a deranjat tocmai pentru că avea prea mult adevăr în ea.

Profetul Ieremia a văzut același lucru în vremea lui și l-a descris cu o imagine medicală foarte exactă: preoții și prorocii poporului „leagă în grabă rana fiicei poporului Meu, zicând: «Pace! Pace!» Și totuși nu este pace!” Rana era adâncă, dar ei o legau în grabă, pentru că nu aveau timp, nu aveau răbdare sau nu voiau să vadă cât de adâncă era. Pansamentul arăta bine, dedesubt rana continua să supureze.

Iar prin Ezechiel, Dumnezeu are un cuvânt și mai aspru pentru păstorii lui Israel, pe care nu-l pot citi fără să mă cutremur: „N-ați întărit pe cele slabe, n-ați vindecat pe cea bolnavă, n-ați legat pe cea rănită, n-ați adus înapoi pe cea rătăcită, n-ați căutat pe cea pierdută.” Observ că toate verbele de acolo sunt verbe de apropiere: a întări, a vindeca, a lega, a aduce înapoi, a căuta. Niciunul nu se poate face de la amvon, din biroul bisericii sau prin anunțuri de duminică, toate cer să stai lângă un om, să-i știi numele și să-i cunoști rana.

Cred că aici e diferența dintre a conduce un program și a păstori oameni. Un program se poate conduce cu oameni pe care abia îi cunoști, ajunge să știi cine e disponibil sâmbăta, cine cântă la pian și cine are mașină mare pentru excursie. Păstorirea însă cere să știi ce o apasă pe sora care a încetat să mai cânte în cor, de ce fratele din banca a treia vine tot mai rar, cum se descurcă văduva care a rămas singură după înmormântarea de acum un an. Dacă nu știi lucrurile acestea, poți avea o biserică foarte activă și o turmă foarte flămândă în același timp.

Domnul Isus a spus despre Sine: „Eu sunt Păstorul cel bun. Eu Îmi cunosc oile Mele, și ele Mă cunosc pe Mine.” Și tot în același capitol spune că păstorul adevărat „își cheamă oile pe nume”. Pe nume, nu în bloc, nu prin anunțuri, nu prin grupul de WhatsApp al bisericii. Mi se pare semnificativ că, în imaginea biblică, păstorul nu e definit de ce organizează, ci de cât de bine își cunoaște oile.

Apostolul Pavel adaugă o imagine care mă ține treaz uneori. Vorbind despre lucrarea slujitorilor, el spune că fiecare clădește pe temelia care e Hristos, unii cu „aur, argint, pietre scumpe”, alții cu „lemn, fân, trestie”, și că „lucrarea fiecăruia va fi dată pe față: ziua Domnului o va face cunoscută, căci se va descoperi în foc”. Fânul și trestia se pun repede și arată bine, umplu spațiul și fac volum, aurul e greu de găsit și se lucrează încet. Mă întreb des, privind la ce fac, câte lucruri din lucrarea mea vor rămâne după foc și câte vor arde ca paiele.

Nu vreau să fiu nedrept cu slujitorii, pentru că știu cât de multe se cer de la ei și cât de puțin sunt ajutați. De multe ori biserica însăși îi împinge spre superficialitate, cerându-le să fie administratori, organizatori, mediatori, consilieri, predicatori și oameni de întreținere, toate în același timp. Iar mulți slujitori nu sunt superficiali pentru că nu le pasă, ci pentru că sunt prea obosiți ca să le mai poată păsa cum ar vrea. Poate o biserică întreagă trebuie să se întrebe dacă nu și-a încărcat păstorii cu atâtea treburi încât n-au mai rămas cu timp pentru oi.

Apostolul Petru le scria prezbiterilor din vremea lui, el însuși prezbiter: „Păstoriți turma lui Dumnezeu care este sub paza voastră, nu de silă, ci de bunăvoie.” A păstori nu e o funcție de onoare, ci o îngrijire concretă, de zi cu zi, a unor oameni concreți, cu nume, cu povești și cu răni.

Pasul mic de săptămâna aceasta e pentru toți cei care slujesc, indiferent de rol. Alege un singur om din biserica ta, unul pe care îl vezi des, dar despre care nu știi aproape nimic, și caută-l săptămâna aceasta pentru o conversație fără agendă. Nu ca să-i ceri ceva, nu ca să-l inviți la o activitate, nu ca să-i spui ceva ce trebuie să audă, ci doar ca să-l cunoști. Întreabă-l cum îi merge cu adevărat, ascultă-l și, la final, roagă-te pentru el pe nume. Dacă ai putea face asta o dată pe săptămână, într-un an ai ajunge să cunoști cu adevărat cincizeci de oameni, ceea ce, pentru cele mai multe biserici, ar fi o mică revoluție.

Te las cu întrebarea săptămânii, una care pe mine mă incomodează: pe câți dintre cei pe care îi slujesc îi cunosc cu adevărat?

Nu număra oamenii pe care îi recunoști pe hol, numără-i doar pe cei despre care știi ce îi doare.

Doamne, Tu ești Păstorul cel bun și Îți cunoști oile pe nume. Iartă-mă pentru lucrarea făcută în grabă, cu fân și cu trestie, și învață-mă să las programul să aștepte atunci când un om are nevoie să fie văzut.

Photo by Biegun Wschodni on Unsplash