Prietenii lui Iov
Al doisprezecelea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. Al șaselea loc unde ne costă superficialitatea, poate cel mai delicat dintre toate: felul în care stăm lângă cei care suferă.
La ieșirea dintr-o înmormântare, o mamă care tocmai și-a îngropat fiul de douăzeci și doi de ani primește, una după alta, strângeri de mână și cuvinte de mângâiere. „Dumnezeu știe de ce.” „Acum e într-un loc mai bun.” „Toate lucrează spre bine.” „Dumnezeu nu ne dă mai mult decât putem duce.” „Trebuie să fii tare, pentru ceilalți copii.” Toți cei care spun aceste cuvinte o iubesc, toți vor sincer să o ajute, iar unele dintre ce spun sunt chiar adevărate. Și totuși ea pleacă acasă cu senzația că nimeni n-a văzut-o cu adevărat, că toți au vorbit despre durerea ei, dar nimeni n-a stat cu ea în durere.
Cred că aceasta e una dintre cele mai triste forme de superficialitate, pentru că se ascunde sub haina iubirii. Nu e răutate, nici nepăsare, ci de cele mai multe ori stângăcie și, mai adânc, frică. Durerea celuilalt ne face să ne simțim neputincioși, iar tăcerea lângă un om îndurerat e aproape insuportabilă, așa că o umplem repede cu ceva, cu un verset, cu o explicație, cu o formulă, cu orice ne scoate din disconfortul de a nu avea nimic de spus. Clișeele acestea ne protejează pe noi, nu pe cel care suferă. Ele închid discuția, pun un capac peste rană și ne permit să plecăm cu conștiința împăcată că am spus ceva bun. Iar omul îndurerat rămâne singur cu durerea lui, de multe ori și cu o povară în plus, pentru că acum simte că ar trebui să fie mai tare, mai credincios, mai împăcat decât este.
Biblia are o carte întreagă despre asta, și e una dintre cele mai lungi din Vechiul Testament. Iov pierde într-o singură zi averea și cei zece copii, apoi sănătatea, iar trei prieteni ai lui, Elifaz, Bildad și Țofar, aud de nenorocire și pleacă de acasă „ca să se ducă să-l plângă și să-l mângâie”. Ce fac ei la început e extraordinar și mi se pare una dintre cele mai frumoase imagini de prietenie din Scriptură: plâng cu glas tare, își sfâșie hainele, își aruncă țărână pe cap, apoi „au stat lângă el pe pământ șapte zile și șapte nopți, fără să-i zică o vorbă, căci vedeau cât de mare îi era durerea”.
Șapte zile de tăcere. Cât au tăcut, au fost cei mai buni prieteni pe care și i-ar putea dori cineva. Problema a început când au deschis gura, pentru că din clipa aceea, capitol după capitol, au încercat să-i explice lui Iov de ce suferă. Au avut teorii, au avut versete, au avut principii corecte despre dreptatea lui Dumnezeu, și multe dintre ele, luate separat, sunt adevărate. Dar le-au aplicat greșit, fără să-l asculte pe omul din fața lor, iar Iov le spune la un moment dat, obosit: „Astfel de lucruri am auzit adesea; voi toți sunteți niște mângâietori supărăcioși.”
Iar la sfârșitul cărții, Dumnezeu Însuși se întoarce spre Elifaz și îi spune: „Mânia Mea s-a aprins împotriva ta și împotriva celor doi prieteni ai tăi, pentru că n-ați vorbit tot așa de drept de Mine cum a vorbit robul Meu Iov.” Mi se pare uimitor. Prietenii, care apăraseră tot timpul reputația lui Dumnezeu cu explicații ortodoxe, sunt mustrați, iar Iov, care strigase, se plânsese și Îl întrebase pe Dumnezeu de ce, este numit cel care a vorbit drept. Dumnezeu pare să prefere strigătul cinstit al celui care suferă în locul explicațiilor corecte ale celor care îl privesc din afară.
În tradiția iudaică a doliului există un obicei pe care îl găsesc foarte înțelept: cei care vin să-l mângâie pe cel îndoliat nu încep ei vorba, ci așteaptă ca cel îndurerat să vorbească primul, iar dacă el tace, tac și ei. Nu știu dacă obiceiul vine de la prietenii lui Iov, dar cred că ar fi aprobat ce au făcut ei în primele șapte zile.
Nicholas Wolterstorff, un filozof creștin american, și-a pierdut fiul într-un accident pe munte și a scris apoi o carte mică și foarte dureroasă despre doliul lui. Acolo spune, cu o sinceritate care m-a oprit în loc, ceva de felul acesta: dacă crezi că rolul tău de mângâietor e să-mi spui că, la urma urmei, nu e chiar așa de rău, atunci nu stai cu mine în durerea mea, ci te așezi departe de mine. Mi se pare una dintre cele mai bune lecții despre consolare scrise vreodată, pentru că vine de la cineva care a fost de partea cealaltă.
Apostolul Pavel scrie, în Romani, o propoziție scurtă care rezumă tot: „Plângeți cu cei ce plâng.” Nu spune explicați-le celor ce plâng, nu spune încurajați-i să nu mai plângă, nu spune citați-le versete potrivite, ci plângeți cu ei. E aceeași epistolă în care scrie și că „toate lucrurile lucrează împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu”, iar asta îmi spune că adevărul din Romani 8 și porunca din Romani 12 nu se bat cap în cap, doar că au momente diferite. Adevărul despre binele final e o ancoră pentru cel care suferă, dar de obicei îl găsește singur, în timp, nu când i-l aruncăm noi peste groapa abia închisă.
Cel mai frumos exemplu îl găsesc, ca de atâtea ori, la Domnul Isus. Când ajunge la mormântul lui Lazăr, El știe deja că în câteva minute îl va învia. Ar fi avut toate motivele să le spună Mariei și Martei să nu mai plângă, pentru că totul se va rezolva. Și totuși, Evanghelia spune simplu: „Isus plângea.” Cel mai scurt verset din Biblie e, poate, cea mai bună lecție despre cum să stai lângă cineva care suferă. Isus avea soluția, dar a ales mai întâi să plângă.
Pasul mic de săptămâna aceasta e unul pentru data viitoare când vei sta lângă cineva care suferă, fie la o înmormântare, fie la un spital, fie la telefon cu un prieten care tocmai a primit o veste grea. Încearcă să spui mai puțin și să fii mai mult. În loc de explicații, spune ceva simplu și adevărat: „Îmi pare foarte rău”, „Nu știu ce să spun, dar sunt aici”, „Te iubesc și mă rog pentru tine”. Apoi taci și lasă-l pe celălalt să vorbească, dacă vrea, sau să tacă, dacă asta îi trebuie. Și revino peste o săptămână, peste o lună, peste trei luni, când toți ceilalți au uitat, pentru că atunci doare cel mai tare.
Te las cu întrebarea săptămânii: ce clișeu spun ca să scap de tăcerea grea?
Dacă îl recunoști, nu te rușina, doar data viitoare oprește-l și rămâi lângă om.
Doamne, iartă-mă pentru toate dățile în care am vorbit când trebuia să tac și am explicat când trebuia să plâng. Învață-mă să stau lângă cei care suferă așa cum ai stat Tu la mormântul lui Lazăr, cu lacrimi înainte de minuni.