Cafea în loc de odihnă

Al treisprezecelea articol din seria „Rădăcini de suprafață”. Al șaptelea loc unde ne costă superficialitatea, unul pe care oamenii credincioși îl neglijează des, ca și cum n-ar ține de credință: grija pentru propriul trup și pentru propriul suflet.

E ora trei după-amiaza, iar omul nostru bea a treia cafea din ziua aceea, nu pentru că îi place, ci pentru că altfel nu mai poate ține ochii deschiși până seara. A dormit cinci ore, ca în fiecare noapte din ultimele luni, are o durere de spate pe care o tot amână să o arate unui medic, mănâncă pe fugă, între două telefoane, iar de mișcare nici nu mai poate fi vorba. Duminică slujește la biserică, sâmbăta recuperează ce n-a terminat în timpul săptămânii, iar concediul de anul acesta s-a redus la trei zile, petrecute cu telefonul în mână. Dacă l-ai întreba cum se simte, ar spune „bine, slavă Domnului, doar puțin obosit”, și ar crede sincer ce spune.

Cred că mulți dintre noi, mai ales cei care slujim, avem o relație ciudată cu trupul nostru. Îl tratăm ca pe o mașină care trebuie să meargă, și ne amintim de el doar când se strică. Odihna ni se pare un lux, uneori chiar o slăbiciune, iar oboseala o medalie pe care o purtăm cu o anumită mândrie: „n-am mai dormit ca lumea de o lună, dar slujba trebuie făcută”. Iar sub toate acestea stă, de multe ori, o teologie nespusă, care spune că sufletul e important și trupul e doar un vehicul, că rugăciunea e spirituală și somnul e doar o necesitate biologică.

Aceasta e, cred eu, o formă de superficialitate pe care o recunoaștem rar ca atare. Trăim la suprafața propriei vieți, ignorând semnalele pe care trupul ni le trimite, și le acoperim cu cafea, cu adrenalină, cu încă un proiect, până când trupul, care nu poate fi mințit la nesfârșit, ne oprește cu forța.

Biblia are o poveste care mi se pare una dintre cele mai tandre din tot Vechiul Testament, și vorbește despre un om care a ajuns exact aici. Ilie tocmai câștigase cea mai spectaculoasă victorie a vieții lui pe muntele Carmel, focul căzuse din cer, poporul strigase că Domnul este Dumnezeu, iar el alergase apoi, pe jos, înaintea carului împăratului, până la Izreel. Imediat după aceea, o singură amenințare a Izabelei a fost de ajuns ca să-l prăbușească. A fugit în pustie, s-a așezat sub un ienupăr și I-a spus lui Dumnezeu că nu mai poate, că e destul.

Ce face Dumnezeu în momentul acela mi se pare uimitor. Nu-i ține o predică, nu-l mustră pentru lipsa de credință, nu-i explică de ce nu trebuie să se teamă de Izabela. Biblia spune simplu că Ilie „s-a culcat și a adormit sub ienupăr”, iar un înger l-a atins și i-a zis: „Scoală-te și mănâncă.” Lângă el era o turtă coaptă pe cărbuni și un urcior cu apă. Ilie a mâncat, a băut și s-a culcat din nou. Apoi îngerul a venit a doua oară, l-a atins iar și i-a spus: „Scoală-te și mănâncă, fiindcă drumul este prea lung pentru tine.”

Somn, mâncare, iarăși somn, iarăși mâncare. Abia după aceea, la muntele Horeb, vine întâlnirea cu Dumnezeu, susurul blând și subțire, cuvântul nou pentru misiunea lui. Ordinea aceasta mă impresionează de fiecare dată. Dumnezeu știa că un om epuizat nu poate auzi bine, că uneori cel mai spiritual lucru pe care îl poți face e să dormi o noapte întreagă și să mănânci ceva cald.

Vreau să spun aici, cu toată grija, că Ilie a ajuns într-un punct în care și-a dorit să moară. Dacă cineva care citește aceste rânduri simte ceva asemănător, că nu mai poate și că ar fi mai bine să nu mai fie, vreau să-i spun că nu e singur și că nu trebuie să ducă asta singur. Vorbește cu cineva în care ai încredere, cu un medic, cu un consilier, cu un pastor, chiar azi. Dumnezeu i-a trimis lui Ilie un înger. Ție poate îți trimite un om, dar trebuie să-i spui că ai nevoie.

Domnul Isus a avut aceeași grijă pentru ucenicii Lui. După o perioadă de slujire intensă, când „erau mulți care veneau și se duceau, și ucenicii nici n-aveau vreme nici să mănânce”, le-a spus: „Veniți singuri la o parte, într-un loc pustiu, și odihniți-vă puțintel.” Mesia, Cel care avea cea mai urgentă misiune din istorie, le-a cerut ucenicilor să se oprească, nu pentru că lucrarea nu era importantă, ci pentru că ei erau importanți.

Psalmistul are un verset pe care îl recomand tuturor celor care cred că dacă nu muncesc ei până noaptea târziu, lumea se va prăbuși: „Degeaba vă sculați de dimineață și vă culcați târziu ca să mâncați o pâine câștigată cu durere; căci preaiubiților Lui El le dă pâine ca în somn.” Somnul, în imaginea aceasta, nu e o pierdere de timp, ci un act de încredere. Când dorm, recunosc că lumea nu se sprijină pe umerii mei, ci pe ai Lui.

Iar principiul sabatului, pe care Dumnezeu l-a pus în inima celor Zece Porunci, spune același lucru în forma cea mai simplă. O zi din șapte nu e pentru producție, ci pentru odihnă, pentru închinare, pentru oameni. Domnul Isus a spus că „Sabatul a fost făcut pentru om, iar nu omul pentru Sabat”, adică odihna e un dar, nu o povară. Mulți dintre noi am păstrat ideea, dar am pierdut practica, iar duminica a devenit, pentru unii, ziua cea mai obositoare din săptămână.

Pavel le scria corintenilor: „Nu știți că trupul vostru este templul Duhului Sfânt?” De obicei citim versetul acesta ca pe un avertisment împotriva păcatelor trupești, și este și asta. Dar cred că e la fel de adevărat că un templu nu se îngrijește doar prin ce nu faci în el, ci și prin ce faci pentru el. Un templu neîngrijit, cu acoperișul spart și pereții crăpați, nu-L onorează pe Cel care locuiește acolo.

Pasul mic de săptămâna aceasta e unul pe care îl poți pune chiar acum în calendar. Alege un interval fix de odihnă pe săptămână, câteva ore, o după-amiază, o seară, și tratează-l ca pe o întâlnire importantă pe care nu o poți anula. Fără telefon de serviciu, fără „doar să mai termin ceva”. Plimbă-te, dormi, citește ceva care nu are legătură cu munca, stai cu familia, roagă-te fără grabă. Și, dacă de mult amâni un control medical, programează-l săptămâna aceasta. (Doamne cat de nepotrivit ma simt sa dau astfel de sfaturi 🙂 )

Te las cu întrebarea săptămânii: ce semnal al trupului meu ignor de cel mai mult timp?

Ilie a ascultat de înger și a mâncat. Poate că și tu ai primit deja câteva atingeri pe umăr.

Doamne, iartă-mă că am tratat trupul pe care mi l-ai dat ca pe o unealtă de folosit până la capăt. Învață-mă să mă odihnesc fără vinovăție, să dorm cu încredere și să mă trezesc gata să Te aud.

Photo by Vitaly Gariev on Unsplash