A avea aşteptări este una din cele mai riscante manevre pe care o putem face în relaţia cu oamenii. Nu o singură dată s-a întâmplat să îmi fac speranţe, să plănuiesc, să cred, să sper şi să fiu dezamăgit. De fapt, e un exerciţiu aproape permanent al vieţii. Dezamăgirile vin aşa de repede şi speranţele sunt aşa uşor distruse încât uneori îmi este teamă să mai sper ceva. Ce ciudată e inima asta omenească. Surâde o idee, apare într-o lumină favorabilă, apare o mică dorinţă de a ajunge la ceva sau undeva apoi construieşte planuri şi strategii. Bineînţeles că eu fiind mai romantic/fantezist sper mai mult decât trebuie şi deci dezamăgirea e pe măsură. În acest context stau şi mă întreb dacă este corect ca să mai avem aşteptări.
De obicei când cineva ne dă de înţeles sau când ni se pare un context favorabil unei acţiuni, mintea noastră ne cam scapă din realitate spre imaginaţie. De exemplu: Un tânăr necăsătorit la o întâlnire de tineret vede o fată drăguţă să aceasta este amabilă cu el şi chiar „îi scapă” un zâmbet. Automat mintea lui va procesa informaţiile ca fiind favorabile şi va face planuri vizualizând puţin din viitor. Uneori semnalele acestea puţine îl trimite cu imaginaţia până în ziua nunţii. Manevra este riscantă întrucât nu te poţi baza doar pe atât ca să faci planuri mari şi riscă tânărul nostru „să sufere din dragoste” fără să fi fost vreodată dragoste.