Scriam ieri despre importanţa reconectării omului cu mediul iniţial, acel mediu în care a fost pus de Dumnezeu la creare. Desigur că fizic nu se poate o repoziţionare în acel mediu. Spiritual, Dumnezeu a făcut acest lucru posibil dar fizic totul e compromis. Pământul e blestemat, e stricat, contaminat şi să poţi să ajungi iar în acel colţ de rai, în acel mediu perfect nu e posibil decât în momentul în care Dumnezeu, aşa cum promite, va face un pământ nou.
Totuşi, există căi prin care putem măcar să ne conectăm parţial cu pământul. Cu cerul am văzut, Dumnezeu a refăcut legătura posibilă şi oamenii sunt chemaţi din nou în părtăşie. CU pământul însă nu ne rămâne decât să ne mulţumim cu puţin până toate vor fi făcute noi şi acest puţin începe cu un pas. De fapt, cu câţiva paşi cu picioarele goale.
Nu ştiu când aţi mers în tălpile goale ultima oara direct pe pământ fie ce e vorba de iarbă, nisip, pământ efectiv, munte sau altă structură. Pur şi simplu să vă scoateţi plasticele din picioare şi să călcaţi jos. Pe beton sau asfalt am făcut-o mai des. Am obiceiul uneori dacă plouă tare, pentru că mă simt ca raţa pe baltă, să-mi scot şi papucii din picioare şi să umblu desculţ. E chiar plăcut să calci pe asfaltul răcorit şi spălat de ploaie cu tălpile goale dar nu e reconectarea despre care vorbesc.