Presimt că iar o voi încasa, dar nu pot tăcea nici în acest subiect. E vorba de pasiunea religiei creștine pentru durere și autosuferință. Adesea mă întâlnesc cu oameni care asociază neapărat religia cu suferința și care evocă amintirea unor oameni care au murit pentru religie. Mă doare tare, când găsesc oameni gata să sufere pentru orice altceva, decât pentru credință. Știu că ce voi scrie azi este dur, dar trebuie să ne trezim nițel la realitatea scripturală.
Apostolul Pavel, în scrierea sa către cei din Corint, specifică la un moment dat că, nici jertfa umană nu valorează nimic fără dragoste. În alt loc, în Vechiul Testament, Dumnezeu le spune celor din poporul Israel, că e scârbit de jertfe și sărbători ținute în cinstea Lui și vrea doar ascultare. Versete mai găsim pe această temă, dar mă opresc la aceste două pasaje, pentru că le găsesc foarte explicite. Ele vor să spună clar, că nu este neapărat necesară suferința fizică pentru a fi în voia lui Dumnezeu și că orice suferință fizică pentru Dumnezeu e valabilă, doar dacă este prezentă dragostea.