Cei care se numesc credincioşi cunosc foarte bine termenul de „încercare”. Unii îl percep ca pe ceva rău venit în urma necredinţei, alţii îl percep ca pe ceva rău dar venit la pachet cu credinţa şi unii îl percep ca fiind ceva normal vieţii de credinţă şi mai sunt şi unii care îl percep ca pe ceva bun, pozitiv. În funcţie de modul de percepţie al încercării găsim mai multe moduri de reacţie la încercare. De regulă, la cei mai mulţi dintre creştini, încercarea e de nedorit. Mulţi creştini se roagă ca să le meargă bine şi nimic care le-ar putea strica „binele” să nu dea peste ei, nici boală, nici lipsă, nici prigoană, nici traume, nici îndoială, nimic. Creştinii ar vrea ca toate lucrurile să le meargă bine.
Aşa se face că orice încercare care vine asupra unui credincios devine un factor de stres puternic şi acesta reacţionează la încercare specific stresului: corpul său eliberează acid în stomac, accelerează bătăile inimii, pregăteşte omul de apărare sau luptă. Stresul se pare că e factor major al cauzei bolii Alzheimer, bolilor de inimă, ulcerului, diabetului, infertilităţii, migrene, tuse, răceală şi cancer. Aşa că o percepere a încercărilor ca fiind ceva anormal va crea mari probleme şi trebuie neapărat să regândim ce înseamnă încercarea şi ce rol are aceasta.