După meditarea de ieri se pare că mi s-a deschis apetitul pentru fericire :). Uneori aşa de nefericiţi ne credem încât suntem gata să acuzăm pe toată lumea de nefericirea noastră, inclusiv pe Dumnezeu. Alergarea sălbatecă după fericire ne face să vrem să dărâmăm orice ni se pare că ar umbri fericirea. Sau, ne face să privim cu ochi răi pe oricine ni se pare că ne e dator cu ceva fericire şi nu ne-o oferă.
De fapt, alergarea omului după fericire, după o fericire exterioară e ca alergatul printr-o vitrină cu porţelanuri. Nu se poate să nu spargă ceva pentru că toţi cei din vitrină aleargă spre fericire şi cei mai mulţi o fac într-un mod tare bezmetic. Alergarea după fericirea care poate fi dată de oameni, de bunuri, de posesiuni, de renume, faimă, studii, religie este întotdeauna urmată de nefericire. Prinzi ceva ce pare a fi fericire dar nu e o fericire săţioasă, nu poate potoli setea de fericire.
În realitate, fericirea are de a face cu interiorul şi nu cu exteriorul. Alergarea trebuie să se producă în mine şi nu afară. Căutarea nu trebuie să se facă la alţii ci în mine. Nici măcar Dumnezeu nu ne poate ferici dacă mintea noastră nu încetează să caute fericirea în mod greşit. Priviţi la câţi oameni ultracredincioşi sau mai bine, ultrareligioşi există şi care deţin o nefericire vizibilă de la o poştă. De fapt, învinuirea lui Dumnezeu pentru nefericire este realizată de oamenii care pretind că au credinţă în Dumnezeu şi nu de către atei. De cele mai multe ori oamenii caută greşit fericirea la Dumnezeu considerându-L pe El un fel de „poţiune magică” pentru a deveni fericiţi. Dumnezeu poate da fericire în măsura în care omul caută corect fericirea.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.