„Domnu` Teo, vineri vin părinţii mei acasă şi nu mai fac consiliere două săptămâni, nu i-am văzut de la crăciunul trecut şi acum vreau să stau cât mai mult cu ei.” Aşa a început discuţia cu unul din tinerii care fac consiliere de ceva vreme. A continuat însă pe acelaşi subiect şi am descoperit multă nesiguranţă, neîncredere, doliu, răzvrătire şi teamă în sufletul său. Mihai îşi iubea părinţii dar în sufletul său totul era amestecat cu privire la relaţia lor. Se bucura dar în acelaşi timp se întrista că vin acasă. Voia ca să îi mustre cumva, dar se temea că este nepotrivit pentru un copil să le ceară părinţilor care „se chinuie atât” ceva în plus. Voia să rămână mereu acasă sau să rămână mereu plecaţi, numai să nu trăiască toată lupta aceea emoţională a venirii şi a plecării lor. Avea nevoie de ei, dar nu avea curajul să îi tulbure de la planurile făcute. Se simţea abandonat dar legat, nu avea tăria să lege relaţii de teama abandonului. Îi plăceau cadourile şi banii pe care părinţii îi aduceau, dar se simţea cumpărat ieftin. Îl vedea şi pe Dumnezeu tot aşa, unul care are treaba cu oamenii tot pe la sărbători.
E un crâmpei, o fărâmă din ceea ce se pretrece cu fiinţa unui copil care are părinţii plecaţi pe afară. Cel puţin Mihai, avea tot ce îşi dorea, dar depărtarea şi lipsa părinţilor lucrau în fiinţa lui dramatic. Încerca să-şi tempereze emoţiile şi sentimentele, dar deja are „malformaţii”. Încerca să ignore „boala” dar efectele erau vizibile de la depărtare. Avea tot ce îşi dorea dar nu avea nimic. Îl invidiau colegii pentru telefonul său, hainele sale, banii săi, iar el îi invidia şi mai profund pe colegii pe care tata sau mama îi aşteptau la ieşirea de la ore. Imaginea copiilor aşteptaţi de părinţi la ieşirea de la şcoală şi îmbrăţişările Mihai mi-a povestit-o mai mult în hohote de plâns, la fel ca şi pe cea referitoare la şedinţa cu părinţii, serbările de la şcoală şi ajunsul acasă de la şcoală. Pe el nu îl îmbrăţişa nimeni. Luase atâtea note bune, reuşise atâtea proiecte dar nu simţise braţe strângându-l la piept ci doar o voce în telefonul rece înainte de culcare. Voia mai mult…. de fapt voia mai puţin… voia să fie copil şi să fie îmbrăţişat. L-am strâns în braţe şi a plâns minute bune, altceva nu am putut să îi spun, nu am putut să-i motivez părinţii de nici un fel, nu am putut să îl îndemn să mai rabde, să mai sufere, să se mai mulţumească cu telefonul său, cu hainele sale. Nici nu am mai putut deschide gura… avea nevoie doar de o îmbrăţişare.