De multe ori meditez la cât de bine ar fi să nu mai păcătuiesc deloc, să nu mai am lupta cu păcatul și să pot trăi în sfințenie deplină. Mi-aș dori, ca oricare din voi, să nu mai cad în păcat niciodată. De fapt, și Pavel își dorea asta foarte mult și era necăjit că realitatea, include sportul acesta al căderii și ridicării. Spunea el: ”binele pe care vreau să-l fac, nu-l fac, ci răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!”
Adesea, la consiliere vin oameni care sunt dărâmați de realitatea căderii în păcat, așa cum și eu sunt atunci când cad. Dărâmarea asta e de cele mai multe ori devastatoare și în multe cazuri paralizantă. Cineva sau ceva vrea să te țină în acea părere de rău, în acea renunțare și abandonare moleșitoare și neutralizantă. De fapt, conștiența păcatului întotdeauna dă părere de rău și dezamăgire iar pentru un om care vrea să trăiască sfânt, existența unui păcat în viața lui, îl face să intre în conflict cu confortul psihic, nu mai are liniște, se simte murdar și mizerabil.
Astăzi scriu un mesaj de încurajare pentru cei ce se simt mizerabil din cauza păcatului, pentru cei ce se simt fără putere, prăbușiți, dărâmați. Pentru cei ce sunt dezamăgiți de ei înșiși și se află ”aruncați în decor” de pe drumul pe care alergau. Pentru cei care nu mai cred că sunt vrednici și care nu mai cred că se pot ridica.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.