Cel puţin pentru noi românii, sărbătorile sunt un timp al contrastelor pronunţate. Una este românul în zilele obişnuite şi aproape la polul opus îl găsim la sărbători, indiferent care ar fi acestea. Când e sărbătoare românul se străduieşte să simuleze în două aspecte majore. Unul este simularea unui trai îmbelşugat si bogat iar celălalt este simularea unei credinţe mai mari decât în realitate.
De departe cea mai mare sau poate singura sărbătoare poruncită în Noul Testament e serbarea morţii şi învierii Domnului Isus. Îndrăznesc să consider Paştele singura sărbătoare poruncită a creştinătăţii dar nu în varianta sa anuală ci în cea poruncită de Domnul Isus în expresia „să faceţi lucrul acesta spre pomenirea Mea”. Consider că de fiecare dată când suntem în faţa acestui act al cinei sărbătorim Paştele. Totuşi, să admitem că Paştele acesta anual e o sărbătoare poruncită şi că e bine să îl serbăm luând modelul evreilor care au poruncite multe sărbători anuale pe care trebuie să le serbeze. Ce face „creştinismul” din paşte nu pare a fi deloc spiritual ci mai degrabă ritualic şi uneori mistic.