De când există lumea, adică de la primii doi oameni încoace, a fost un interes mare pentru „libertatea de gândire”. Pur şi simplu oamenii au dorit „dreptul” de a gândi şi a acţiona fără limite şi constrângeri. Adam şi Eva de exemplu au dorit neapărat să treacă de limita recomandată de Dumnezeu şi să guste şi moartea deşi au fost avertizaţi. De atunci încoace mult sânge s-a vărsat în numele libertăţii. Au apărut epocă după epocă tot felul de curente de gândire, tot felul de filosofii şi tot felul de „libertăţi” dar una din libertăţi, dacă o putem numi libertate, este libertatea de gândire.
Faţă de oameni cel puţin avem opţiunea să gândim absolut orice pentru că numeni nu ne cunoaşte gândurile deşi unele din ele mai „transpiră” dar de obicei poţi gândi absolut orice faţă de absolut oricine fără să ai repercusiuni sau presiuni, fără să plăteşti, fără să fii condamnat. Nu tot aşa stă treaba cu gândurile şi relaţia cu Dumnezeu. El ne cunoaşte gândurile şi pornirile inimii. Faţă de El nu ne putem ascunde şi vom da socoteală într-o zi.
Ciudăţenia mare pe care o vedem zilele acestea este la modul în care lăsăm pe alţii să gândească pentru noi. Pretindem că avem libertate de gândire, pretindem că este dreptul nostru şi de supărăm dacă suntem constrânşi cumva dar pe de altă parte oferim mintea noastră unor terţe persoane, organizaţii, instituţii ca să gândească pentru noi. Pur şi simplu, unii oameni refuză să ţină creierul conectat. Preferă să îl lase la odihnit şi să acţioneze pe baza gândirii altora. Asta e culmea ironiei. Să lupte toate generaţiile înainte de tine pentru libertatea de a gândi şi acţiona iar tu să iei această libertate şi să o oferi cuiva sau la ceva.