Recunosc, termenul de „țâncofobie”, poate duce cu gândul la o acreală a mea, privitoare la subiect, dar nu am găsit altul mai potrivit pentru ceea ce vreau să scriu și vă asigur că, nu abordez problema cu ușurință sau lejeritate. Este o problemă foarte, foarte sensibilă, într-un timp de tranziție între extreme. De la extrema „câți copii dă Domnul” la extrema „niciunul”, am sărit într-un timp foarte scurt, doar într-o generație de oameni și asta produce mari turbulențe.
Am crescut într-o biserică în care toate familiile aveau peste 10 copii, unii 14 și s-a transmis cumva și direct și indirect mesajul că, nu există pocăință reală fără un număr mare de copii. Cu cât aveai mai puțini, cu atât erai mai nepocăit. Părinții mei au avut doar doi, că din momentul în care al treilea a murit, s-a rupt totul pentru ei. Clar am fost considerați „de rang inferior” și nu ne străduiam să observăm asta. A fost o astfel de vreme, cu bunele și cu relele ei dar acum a venit o altă vreme, cu bunele și cu relele ei, vremea fricii de copii.