Din vremea lui Iosua, pe vremea lui Ioiachim, Pe vremea lui Eliaşib, pe vremea lui Artaxerxe, pe vremea lui Zorobabel, pe vremea lui Iosia, pe vremea lui Avraam, Pe vremea lui Saul, Pe vremea lui David, pe vremea lui Solomon.
Am cules frânturi de versete biblice care vorbesc despre oameni ai bibliei, nu sunt toate, mai sunt multe dar un aspect e comun: toți aceștia au avut o vreme a lor, au avut un timp pus la dispoziție de Dumnezeu pentru a trăi pe acest pământ și din timpul acesta o perioadă în care au avut un rol marcant în istorie. Niciunul dintre cei menționați nu a putut ignora timpul său ci doar l-au folosit în bine sau în rău.
Ca mulți dintre dumneavoastră îmi pun adesea întrebări despre scopul vieții mele pe acest pământ din convingerea că nimic nu e la voia întâmplării și că Dumnezeu are o lucrare de făcut prin mine. După ce mă frământă o astfel de întrebare, după ce fac o recenzie a ceea ce fac pentru alții (în ordine: pentru soția și copiii mei, pentru biserica din care sunt și pentru societatea lărgită) realizez că mereu e loc de mai mult. Alfred Adler insistă în cărțile sale pe acest aspect și anume semnificația omului în istorie și reușește să surprindă foarte bine împlinirea pe care o simte individul care a realizat ceva în viața asta. Un astfel de om în pragul morții are o atitudine mai pașnică și are un sentiment de mulțumire că și-a împlinit menirea spune el. Acum înțeleg mai bine și conceptul românesc?!?! conform căruia în viață trebuie: Să plantezi un copac, să construieşti o casă şi să sapi o fântână. Și mai înțeleg și expresia: Ține umbră pământului degeaba.