Scriam ieri de starea de extenuare şi oboseală cu care ajungem la biserică şi despre plictiseala şi moleşeala care ne ispitesc în momentele multe în care ajungem cu bateriile pe zero la biserică. Unii evlavioşi ar putea spune că merg la biserică „să se încarce cu energie” da nu găsesc biblică o asemenea deducţie. Pentru mine mai degrabă e un consum mare de energie. Cel puţin „bucatele tari” necesită energie, conectare, atenţie, implicare, participare. Nicăieri nu se recomandă ca la şcoală să-ţi trimiţi copilul extenuat.
Aşadar de multe ori ajungem la locaşurile de închinare extenuaţi, ne chinuim efectiv să zâmbim din politeţe şi să păstrăm aparenţele, întindem mâini obosite către cei de lângă noi şi nu dorim decât să fim lăsaţi în pace cu gândurile şi oboseala noastră. Normal că omul obosit nu mai are chef de vorbăraie, nu mai cântă cu gura până la urechi, nici nu mai aude rugile vecinului ca să spună amin, nu se poate concentra le ele iar despre predică… e mult prea mult, deja vrea acasă, deja consideră că a făcut destul, deja vrea înţelegere de la Dumnezeu şi apreciere pentru „puţinul” pe care l-a făcut totuşi. La final, ca şi la început, ne mai animă mişcare, schimbarea poziţiei dar în plus mai are efect şi gândul: „În sfârşit o să ajung acasă să mă odihnesc, să mă relaxez, să dorm.”
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.