Una din caracteristicile noastre ale „rataţilor” este că avem ceea ce ne dorim dar în acelaşi timp nu avem nimic. Când cumperi pe rate un telefon de exemplu el nu este al tău, el este al lor, va deveni al tău doar când termini de plătit, numai că atunci când va fi al tău, va fi moral depăşit, asta va duce la un sentiment de inutilitate şi dorinţa de a avea ceva nou, bun şi al tău lucru la care o rată ţi-ar fi de mare folos. Aşa se face că se produce un cerc vicios.
Dacă vorbim de o casă în schimb, lucrurile se complică. La casă faci şi acte speciale prin care ţi se interzice orice înstrăinare sau modificare a locuinţei fără acceptul băncii. În condiţiile acestea nu prea te mai poţi numi proprietar. Poate o treci la nume şi eşti proprietar după 30 de ani, dacă ajută bunul Dumnezeu, dar taman când ai reuşit faza asta te pomeneşti că trebuie să o laşi de moştenire feciorului sau fetei şi tot nu te poţi numi proprietar. Dar fata sau feciorul cu siguranţă nu vor fi de acord cu casa ta, vor vrea modernizarea ei şi utilarea modernă aşa că vor intra în rate pentru 10 – 15 ani ca să-i schimbe acoperişul, mobilierul şi câte nu mai au ei în planuri.