Lasă mânia, părăseşte iuţimea; nu te supăra, căci supărarea duce numai la rău. Psalmi 37:8
Da, am mai scris pe subiect aici şi aici şi am scris despre supărare în contextul relaţiilor, însă citirea unui capitol din Estera mi-a adus detalii suplimentare. Sunt o persoană „normală” şi un creştin care încă luptă şi mai are de luptat mult cu firea pământească. Unul din domeniile mele mari de luptă însă va rămâne supărarea. Eu sunt rău de supărare, nu mă supăr uşor (cred), dar dacă apuc a mă supăra „mă las păgubaş de toate”. Am experimentat şi confirm fără îndoială versetul citat la început. Supărarea îmi face foarte mult rău mie şi celor din casa mea. Bănuiesc că mai există „exemplare” ca mine şi că nu-s chiar singurul, de fapt,pe unii i-am văzut tare supăraţi şi încăpăţânaţi în supărarea lor.
Trebuie menţionat că supărarea poate avea cauze egoiste, cum se întâmplă în cele mai multe cazuri, dar nu numai. Unele din supărări vin din alte cauze unele din ele fiind tare „evlavioase”. Uneori ne supărăm de la nereuşitele noastre, de la rateurile în viaţa de familie sau spirituală, de la incapacităţile noastre, de la neatingerea scopului pe care l-am urmărit, de la păcat şi cădere etc. În aceste circumstanţe, eu cel puţin, am tentaţia de a mă crede îndreptăţit să fiu supărat şi uneori mă simt bine să mă şi pedepsesc în anumite feluri, crezând că este în regulă o astfel de supărare pentru că nu are de a face cu alţii ci doar cu mine.