Azi vreau să scriu câte puțin despre falsa iubire de oameni sau hai să zicem, despre infantila iubire de alții și despre modul în care o percepem noi, apropiații sau destinatarii iubirii noastre dar și despre cum punem în cârca religiei „nespusa iubire de semeni” pe care o avem. Dacă o să vă doară pe unii, e doar pentru că „mai întâi m-a durut pe mine inima de voi”.
Deci, noi spunem că îi iubim pe oameni și îi iubim așa de tare încât le vrem binele, un bine pe care fie ei nu îl cred bine sau în alte situații, un bine aprobat și validat doar de noi. Un bine pe care ei nu îl doresc ci pe care noi îl dorim pentru ei. Noi le vrem binele nostru pentru ei pentru că, așa lipsiți de respect suntem față de alții și așa iubitori de noi înșine suntem, și așa de puțin ne pasă de Dumnezeu, încât din acel bine pe care îl dorim noi pentru alții facem legea supremă a universului. Nici omul respectiv nu mai are loc să întoarcă, nici Dumnezeu nu mai are loc să spună ceva, pentru că noi am stabilit ce este bine și tot ce rămâne de făcut este ca acel om, oameni, să se conformeze iar Dumnezeu să parafeze.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.