Nu mă lepăda la vremea bătrâneţei; când mi se duc puterile, nu mă părăsi! Psalmi 71:9
Unul din cele mai „de speriat” aspecte ale bătrâneţii este singurătatea iar dacă mai şi asociem singurătatea cu neputinţa şi cu boala cu siguranţă bătrâneţea îi v-a speria pe cei mai mulţi dintre oameni. Situaţia se pare că este mult mai dramatică la cei care au copii decât la cei care nu au şi singurătatea este greu de dus în cele mai multe cazuri. Puţini „bătrâni” reuşesc să se „debaraseze” de singurătate sau să o trăiască frumos.
Este de fapt un ciclu al vieţii. La finalul acestei vieţi experimentăm senzaţia de inutilitate mai mult decât oricând şi dacă se întâmplă să nu avem la ce privi în urmă singurătatea poate deveni ucigaşul nostru. Alfred Adler susţine că omul trebuie „să lase ceva în urmă” ca să fie împlinit. E nevoie ca să se vadă un impact social al trecerii noastre pe acest pământ. Vorba românească cum că trebuie să săpăm o fântână, să plantăm un pom şi să facem un copil vine să confirme teoriile psihologilor cu privire la importanţa socială a „trecerii” noastre pe pământul acesta.
La vremea bătrâneţii oamenii ar vrea să mai facă multe dar nu mai au forţa pentru asta. Ar vrea să îndrepte relaţii atunci când văd că sunt singuri dar nu prea mai au ocazia, ar vrea să ofere ceva dar nu mai au de unde sau cui. La bătrâneţe mulţi dintre oameni „se înţelepţesc” dar pentru cei mai mulţi e prea târziu ca să mai poată repara relaţiile stricate.
Totuşi scriptura vorbeşte „bine” pe bătrâni. Îi găsim în adevăr neputincioşi dar sunt asociaţi cu înţelepciunea, echilibrul, cinstea şi onoarea. Îi vedem sfătuind poporul la poarta cetăţii dar sunt şi chemaţi să fie treji, vrednici de cinste, cumpătaţi, sănătoşi în credinţă, în dragoste, în răbdare. Asta mă face să cred că bătrâneţea în forma ei actuală e aşa datorită timpului pe care îl trăim nu pentru că Dumnezeu a vrut aşa.
E un contrast mare între bătrâneţea biblică şi bătrâneţea de azi care e asociată cu medicamente, pensii mici, lipsuri, Alzheimer, depresie, labilitate. Se spune într-un studiu relativ recent că singurătatea la bătrâneţe face la fel de rău ca fumatul a 15 ţigări pe zi. La fel este cunoscut faptul că bătrânii singuri se izolează şi mai tare şi dacă nu ar trebui să se alimenteze nu ar ieşi din casă mai deloc.
Se observă o diferenţă majoră între bătrânii care cred în Dumnezeu şi sunt creştini practicanţi decât cei care nu cred sau au o credinţă formală. Oamenii care îl au pe Dumnezeu ca parte activă a vieţii lor îmbătrânesc mult mai frumos se pare, reuşesc să se implice în comunitatea mai bine, reuşesc să scape de singurătate prin activităţile în care se implică, au părtăşie cu alţi oameni mai des decât ceilalţi iar comunicarea permanentă cu Dumnezeu îi face să nu simtă că sunt singuri pentru că Îl simt pe Dumnezeu ca fiind cu ei.
Singurătatea la bătrâneţe e una din cele mai mari probleme ale omului modern. Sentimentul de inutilitate, de expirare, de povară pentru alţii, de neputinţă, de îndepărtare îi face pe mulţi bătrâni să fugă spre excese şi primul dintre acestea e televizorul care e dovedit că cauzează Alzheimer şi apoi alcoolul si tutunul.
Dorinţa psalmistului este una cât se poate de legitimă, Dumnezeu e cel care îţi rămâne singur alături la bătrâneţe şi recomandă şi altor oameni relaţia cu El spunând în Psalmul 103 „El îţi satură de bunătăţi bătrâneţea, şi te face să întinereşti iarăşi ca vulturul.” Aşa că avem de ales dragii mei. Putem să tremurăm la gândul că vom îmbătrâni şi vom rămâne singuri sau putem construi relaţii vii cu Dumnezeu care promite că nu ne va părăsi niciodată. Putem să ne lăsăm la „voia sorţii” sau putem să ne rezolvăm şi bătrâneţea şi veşnicia prin sângele Domnului Isus.
Doamne, ai milă te rog de toţi cei care la bătrâneţe se simt singuri şi însoţeşte-i Tu.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.