Nu mă lepăda la vremea bătrâneţei; când mi se duc puterile, nu mă părăsi! Psalmi 71:9
Unul din cele mai „de speriat” aspecte ale bătrâneţii este singurătatea iar dacă mai şi asociem singurătatea cu neputinţa şi cu boala cu siguranţă bătrâneţea îi v-a speria pe cei mai mulţi dintre oameni. Situaţia se pare că este mult mai dramatică la cei care au copii decât la cei care nu au şi singurătatea este greu de dus în cele mai multe cazuri. Puţini „bătrâni” reuşesc să se „debaraseze” de singurătate sau să o trăiască frumos.
Este de fapt un ciclu al vieţii. La finalul acestei vieţi experimentăm senzaţia de inutilitate mai mult decât oricând şi dacă se întâmplă să nu avem la ce privi în urmă singurătatea poate deveni ucigaşul nostru. Alfred Adler susţine că omul trebuie „să lase ceva în urmă” ca să fie împlinit. E nevoie ca să se vadă un impact social al trecerii noastre pe acest pământ. Vorba românească cum că trebuie să săpăm o fântână, să plantăm un pom şi să facem un copil vine să confirme teoriile psihologilor cu privire la importanţa socială a „trecerii” noastre pe pământul acesta.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.