Bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele, şi nu ţineţi necaz pe ele. Coloseni 3:19
Cei căsătoriţi cu siguranţă ştiu subiectul acesta bine şi eu la fel. Deşi nu mi-aş dori să îl cunosc, aş fi vrut ca în viaţă să nu îmi fi supărat soţia ca să trebuiască să mă împac, recunosc că a fost nevoie de împăcare. Nu zbierăm unul la altul, nu facem scandal dar supărări tot au fost aşa că a fost nevoie şi de împăcări.
Dacă ar fi căsnicia tot numai „lapte şi miere” ce bine ar fi, însă are şi doze considerabile de acreală şi necaz provenite mai ales din egoismele soţului şi ale soţiei. Uneori egoismul celor doi se ciocneşte frontal cauzând „avarii serioase” relaţiei. Puţine, foarte puţine dintre conflictele maritale sunt cele în care doar unul din parteneri e vinovat. De regulă ambii sunt tare vinovaţi şi se crează un fel de echilibru al tensiunii care e atât de bine fixat, încât e foarte greu ca unul din soţi să declanşeze „slujba împăcării”.
Am ajuns de destule ori în punctul în care să trebuiească să renunţ la „hachiţele” mele pentru binele relaţiei şi soţia mea la fel. Nu ştiu care a renunţat la mai multe şi nu vreau să fac un clasament ca să generez cumva „tensiune” 🙂 dar un lucru e foarte clar – căsătoria înseamnă renunţare, multă renunţare şi dezbrăcare de eu. Drama e că uneori e foarte greu de dezbrăcat costumul acesta şi după ce crezi că ai reuşit se pune înapoi pe tine aproape instantaneu.
Cine trebuie să declanşeze „împăcarea” în căsnicie? Egoistul din mine zice că „cel care a început-o”, adică cel care a început cearta sau conflictul dar uneori pentru a afla cine e iniţiatorul e mai greu decât să afli cu ochiul liber câte fire de păr ai în cap. Aşa că nu e o soluţie. Cred totuşi că am greşit de fiecare dată când am aşteptat ca Ana să declanşeze procesul împăcării, pe considerentul că ea a început-o, slujba asta îmi revenea mie de fiecare dată şi am greşit când m-am aşteptat ca de la ea să pornească.
Procesul de împăcare trebuie iniţiat de cel mai matur din relaţie, asta înseamnă că de fiecare dată când ea a început împăcarea eu am fost mai egoist şi mai infantil decât ea. Procesul de împăcare e iniţiat de cel care iubeşte mai mult. Procesul de împăcare e iniţiat de cel care aplică cel mai bineScriptura în viaţa sa şi de cel căruia îi pasă mai mult de celălalt decât de sine. Să declanşezi şi să continui procesul de împăcare e dovadă de putere.
Un asemenea demers de cele mai multe ori te rupe în bucăţi. Eul din tine va fi zdrobit şi asta doare extraordinar de tare. Cine îi dă sus şi tare, că îi face plăcere să îşi vadă eul zdrobit ori nu l-a zdrobit vreodată ori e sadic. Să zdrobeşti eul înseamnă durere, o durere cruntă care îţi afectează mintea, stomacul, ficatul etc. Ei bine unele împăcări dintre soţ şi soţie înseamnă o astfel de zdrobire şi sunt foarte foarte grele.
Totuşi am senzaţia că bărbaţii sunt cei care sunt primii chemaţi să facă această slujbă. De altfel nu le spunea Pavel colosenilor să nu ţină necaz pe soţiile lor. Nu ştiu ce o fi auzit Pavel de acolo sau ce o fi văzut, dar un lucru e destul de clar, bărbaţii au tendinţa să ţină necaz pe soţiile lor (cam aşa cum fac eu uneori). De la ce? Nu ştiu, uneori „necazul” e cel mai important, nu mai contează de la ce a pornit. Cauza se estompează şi în prim plan rămâne necazul care devine aşa de important încât soţul nu mai mănâncă, e îmbufnat, e nervos, se retrage, devine sarcastic, absent etc. Ştia el Pavel ce ştia când făcea o astfel de recomandare. Probabil văzuse multe „exemplare” masculine supărate pe soţiile lor.
E foarte greu când eşti în conflict să vrei să te împaci. Adică nu „vrerea” e problema ci paşii care trebuiesc făcuţi. La un moment dat ai dori să se termine cu cearta sau cu tensiunea dar nu poţi să faci ceva sau nu ai tăria să o faci. Iubirea te imboldeşte să rezolvi situaţia şi deşi eul este deja zdrobit nu ai tăria şi puterea să acţionezi.
Cred că sunt multe de scris despre împăcare. Voi medita mai mult însă unele „trucuri” le ştiu că funcţionează. Nu sunt şmecherii ieftine ci sunt un fel de chei importante.
- Opreşte conflictul înainte de a se produce. Nu te lăsa angrenat în discuţii în care la nervi să acţionezi iresponsabil şi să agravezi situaţia.
- Vorba dulce mult aduce. Un cuvânt bun potoleşte mânia spune Scriptura şi trebuie să dispunem de acele cuvinte bune oricând şi pentru a preveni mânia şi pentru a dezamorsa bomba.
- O îmbrăţişare face cât o mie de cuvinte. În mod normal îmi sunt plăcute îmbrăţişările şi chiar tânjesc după ele dar în conflict parcă braţele îmi sunt de lemn şi picioarele de plumb. E aşa de greu să calci pe orgoliu şi să iubeşti.
- Iubire ca a lui Hristos. O astfel de iubire rezolvă destul de repede conflictul. Să iubeşti când celălalt merită cel mai puţin… unde mai încape supărare?
- Iartă-mă. Cuvântul magic nu merge totdeauna. Deja unii au automatisme, au casete înregistrate cu expresii de genul acesta şi pentru că au fost puse de multe ori benzile astea deja sunt uzate, nu mai au efect.
- Renunţare. E un aspect care trebuie să intre bine „la bibilică” oricărui bărbat şi oricărei femei căsătorite. Căsătoria înseamnă multă renunţare. Renunţare la aşteptările despre partener construite o viaţă întreagă. Renunţare chiar şi atunci cănd ai dreptate doar de dragul păcii. Renunţare la egoisme şi la a avea dreptate. Renunţare la „ştiu eu cum e mai bine”, Renunţare la: „mama sau tata aşa făceau”. Renunţare la „ ce o să zică lumea” şi mai sunt. Viaţa de căsnicie înseamnă renunţare.
Cu siguranţă azi voi medita mult la tema aceasta şi voi avea de învăţat multe. Trebuie să mă perfecţionez mai mult, să devin expert în a evita şi a dezamorsa conflicte. Ciudat este că dacă e vorba de alţii cam ştiu ce trebuie făcut dar când vine vorba de mine… e mai greu decât la toţi ceilalţi. Am de învăţat încă.
Vă doresc pace în căsnicie şi vă recomand să nu ţineţi mânie pe soţiile voastre sau pe soţii voştri.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.