Îmi vine în minte expresia lui Ion Creangă: „Nu ştiu alţii cum sunt dar eu…” am fost la deschiderea anului şcolar la Timotei şi mi-am dat seama că am îmbătrânit „comunist”. Mi-au revenit în minte momentele în care stăteam încolonaţi la distanţa de un braţ faţă de cel din faţă, pe clase, la intrarea în şcoală, cântam imnul, pe vremea aia „Trei culori” după care, pe clase intram pe rând în şcoală. Era un fel de disciplină militară. Cânt îţi stătea directoarea în faţă din respect aproape îngheţai, cântam imnul odată cu profesorul din faţa noastră şi puţini erau cei care nu îl ştiau.
Am prins ulterior şi puţin din vremurile actuale în care intra care şi cum venea, imnul se cânta mai rar iar ordinea şi disciplina nu mai erau aşa de cerute dar ce am văzut ieri tot m-a surprins.
Curtea şcolii plină, sute de copii şi părinţi şi un zumzet infernal. Camere de filmat si aparate de fotografiat cât la nunta vedetelor, cam o tonă de flori şi multe multe emoţii. Când a început doamna director să vorbească la microfon mă aşteptam să se diminueze şi să dispară zgomotul dar nu s-a întâmplat asta. Părinţii şi copiii îşi vedeau fiecare de discuţiile lor mai departe. Nici apelurile la linişte nu au rezolvat nimic. Mă gândeam cât de penibil trebuie să te simţi să vorbeşti unei mulţimi de oameni şi aceştia pur şi simplu să te ignore.
S-a intonat imnul naţional. Ce bine e că există înregistrări care pot fi puse că nimeni nu îl mai ştie. Nici eu nu mi l-am amintit tot, dar, cat am ştiut am cântat, spre oripilarea unor părinţi care erau lângă mine. Mă considerau ţăcănit, cum adică să intonezi imnul naţional, păi nu mai suntem în comunism domle. Dar eu m-am uitat la faţa lor siderată şi am cântat mai cu foc, nu m-ar mira să mă fi filmat vreunul şi să mă pună la clipuri funny pe internet.
După o scurtă introducere a avut un timp un preot care a cerut binecuvântarea peste copii, peste profesori şi părinţi. A avut gânduri foarte frumoase. Un om deosebit care cerea binecuvântarea peste nişte oameni care iar nu aveau nici o treabă şi ignorau ceea ce se întâmpla în faţa lor. Şi acesta a avut parte de „ignore”. Ce Amin, ce Tatăl nostru, nimic…
Meditam la exemplul pe care îl dăm ca părinţi copiilor şi mă îngrozeam. Nu pot vedea la noi nici respect faţă de oameni, nici respect faţă de Dumnezeu, nici respect faţă de patrie, nici respect faţă de şcoală. De ce ar respecta copiii pe profesori, pe preoţi, şcoala, ţara, pe Dumnezeu?
Avem fiecare pretenţia ca atunci când mergem la şcoală să rezolvăm o problemă cu copilul nostru să fim primiţi şi ascultaţi de profesori şi de director dar poate ar fi bine să procedeze şi aceştia întocmai cum am procedat noi la deschiderea anului şcolar. Să ne ignore efectiv poate aşa vom simţi şi noi ce înseamnă să vorbeşti la… pereţi.
Nu am pretenţia să stea elevii iar încolonaţi la un braţ distanţă unul de celălalt dar măcar puţină ordine şi respect ar fi binevenit. Nu am pretenţia să fie ca odată, linişte de mormânt când apare directorul şcolii dar puţină linişte, coborârea intensităţii vocii măcar ar fi de bun simţ. Nu mă aştept ca să facem iar careu dar să respectăm puţin ordinea bănuiesc că nu e prea mult. Nu mă aştept să închidă oamenii ochii la rugăciunea preotului şi să depene la cruci dar măcar puţină linişte, atenţie şi poate un „Doamne ajută” nu ar fi exagerat de mult. Nu mă aştept să ştie toţi cele 11 strofe ale imnului naţional dar măcar cele 4 (1,2,4,11) care se intonează la ocazii festive parcă nu e aşa mult sau măcar,măcar linişte şi privirea înainte, oare e aşa mult?
Îl apreciez pe şeful meu care a comandat pentru firmă un steag românesc de 4 metri. Are un respect deosebit pentru steagul românesc şi admir asta. Puţini oameni mai ştiu şi mai vor să-şi iubească patria şi dacă ar fi să pornească vreo luptă, Doamne fereşte, nu ştiu câţi ar mai fi gata să lupte pentru ţară. Ne-a fost spălată orice urmă de respect de ţară, orice urmă de patriotism prin campaniile de uniformizare mondială menite să ne facă pe toţi la fel şi deci uşor de cârmuit dintr-un singur punct.
Poate e vremea că părinţii să meargă la şcoală.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.
Salut Teo! Si eu am fost la deschidere la fiul meu si cam aceeasi atmosfera. Cred ca marea majoritate e formata pur si simplu din ignoranti(si nu o spun sa jignesc, ci cred ca asta e masa predominanta), insa mai e o patura care considera ca a canta imnul, a simula forme lipsite de continut, incluzand simularea religiozitatii(ca de credinta nici nu poate fi vorba), reprezinta o identificare cu gaunoasa noastra natiune care traieste sub patronajul lui „las-o ba ca merge si asa”, astfel ca toate aceste manifestari sunt privite drept ipocrite.
P.S. Chiar directorul scolii a avut un discurs pe care l-a citit atat de impersonal si sec doar pentru a scapa de ceva ce trebuie facut. Romanian style.
Ce ai observat tu am observat şi eu Daniel. Acolo s-a văzut o realitate şi simularea altei situaţii nu ar ajuta deloc, ci schimbarea de abordare, schimbarea mentalităţii.
E generealizată starea de nepăsare şi neimplicare şi sigur porneşte din fiecare om în parte. Ce se vede e suma noastră a tuturor.
Ieri dimineaţă, un nene din tren, a deschis geamul ca să arunce cojile de seminţe pe peron. M-am întors către el (eram pe peron) şi l-am întrebat dacă nu are coş de gunoi cumva lângă scaun. Mi-a spus: Ce domnule, mături tu?
Am urcat în trenul cu care mergea să mă uit după coş şi culmea, ăla de la scaunul lui era tocmai schimbat, era nou (s-o fi gândit dă nu-l murdărească) dar dispăruse de pe locul lui. S-o fi gândit că-i dau vreo două deşi nu aveam intenţia asta. Asta ca sa ilustrez mai pine ce spuneai mai sus „las-o bă că merge şi aşa”