De când eram mic uram ca cineva să mă pişte şi mai ales uram ca cineva să îmi sucească mâna la spate. Când cineva mă pişca „scoteam flăcări şi pe nas şi pe urechi” iar dacă mă ţinea cu mâinile la spate mă agitam până mă apuca disperarea. Culmea e că aveam pe cineva din familie care „adora” să pişte şi să-ţi sucească mâinile la spate şi se amuza copios din asta. Ca să mă apăr de persoana aceasta şi acţiunile sale am gândit tot felul de metode de protecţie. Una era să port pantaloni groşi (că de picioare te pişca) şi alta era ca atunci când dădea o ţâră frigul eu deja să am o geacă de fâş ca să pot scăpa mai repede din strânsoare. Nu doar aceste metode le găsisem ci şi altele cum ar fi evitarea acelei persoane şi a tuturor ce îi semănau, discuţia de la distanţă sigură, comunicarea defensivă (căutam să nu ajungem cu discuţia unde era risc) şi multe altele.
Ulterior aceste metode de protecţie pe care le găsisem în copilărie au devenit adevărate ziduri. Nu mă mai apărau de acel pericol pentru că deja ieşisem din mediu, dar eu eram între acele ziduri de protecţie şi pe timp de pace pentru că cineva mă abuzase în felul acesta şi mi-am făcut anumite tipare. Asta m-a încurcat tare în viaţă. Asta m-a făcut să am mari probleme în relaţionarea cu fetele (persoana era o femeie) şi mai târziu cu soţia mea. Nu mă puteam apropia de fete de nici o culoare, adică ba da, de roşu, roşeam ca semaforul dacă trebuia să vorbesc cu vreo fată.
Acum vă spun ce se întâmplă cu elefanţii, animale foarte puternice care ajung să fie docile şi supuse la îndemâna unui circar şi nu se gândesc nici o clipă să scape. De când sunt mici, imediat după ce vin pe lume, sunt legaţi de un picior cu un lanţ de un stâlp. Face multe încercări de a se elibera micuţul elefant dar lanţul e puternic şi nu poate, încearcă clipă după clipă la început, zi după zi dar… lanţul e puternic şi el nu se poate elibera. Apoi încearcă tot mai rar până ajunge să nu mai încerce deloc. În acest moment este eliberat de lanţ dar nu mai încearcă niciodată să plece. Când creşte ar putea cu uşurinţă să rupă nu doar lanţul ci să dărâme toată „şandramaua” circarului, dar el, a învăţat că nu poate face asta. Elefantul va rămâne prizonierul circarului, pentru că a fost învăţat că nu se poate elibera.
Poate în copilărie sau după aceea ai avut parte de vreo formă de violenţă sau abuz din partea oamenilor. Poate ai avut de suferit mult. Poate ai fost adesea forţat să taci, nu ai avut permisiunea să vorbeşti şi nu ai putut să te împotriveşti în nici un fel. Poate ai fost forţat să aduci acasă note bune sub ameninţarea bătăilor, poate ai făcut performanţă de frică, poate ai fost abuzat fizic sau sexual, poate ai fost dus la biserică tot cu forţa şi câte alte abuzuri nu pot apărea. Ei bine, aceste situaţii ne fac să găsim mijloace de protecţie pe care să le folosim pentru a ne apăra. Pe mine acţiunile acelei doamne m-au făcut să îmi asigur o anumită distanţă de oameni, o distanţă de siguranţă care să fie mai mare de lungimea unui braţ, mi-am format o idee greşită despre ceea ce înseamnă femeie şi am avut sute de coşmaruri pe tema aceasta şi mai ales am ridicat adevărate ziduri în jurul meu pentru a mă proteja. Am avut de suferit mult din cauza asta. La vârsta adolescenţei îmi doream să discut şi eu cu fetele cum făceau colegii mei dar… nu aveam curaj şi chiar îmi era frică. Nu mă puteam elibera dintre zidurile pe care le zidisem, deşi pericolul trecuse de multă vreme. A fost nevoie de multă muncă din partea mea şi din partea unei femei, a unei femei bune de data aceasta, care avea să-mi vindece din răni şi să mă convingă să mai sparg din ziduri şi care a putut în acest fel să pătrundă dincolo de zidurile mele, o cheamă Ana pe doamna asta.
Tu ce fel de ziduri ai zidit în jurul tău? Şi tu ai avut de suferit la un moment dat şi ai căutat să te protejezi deci e foarte posibil să ai încă ziduri înalte în jurul tău. Crezi că nu ai? Numai întreabă sincer pe cei din biserică despre cum te văd ei pe tine şi vei afla. Ne întâlnim la biserică şi nu comunicăm, nu simpatizăm, nu deranjăm, nu îmbrăţişăm, nu apreciem toate pentru a proteja. În plus suntem şi foarte supărăcioşi, ne supărăm un-doi şi nu mai venim la biserică dacă cineva ne atinge. E normal pe undeva, dacă ştii că ai o rană şi cineva te atinge o dată sau de două ori nu vei trece pe lână acel om ca să nu fii rănit iar. Un om cu răni e sensibil la durere, problema mare însă este că de foarte multe ori rănile s-au vindecat iar noi tot sensibili am rămas. Dumnezeu a vindecat rana dar noi ne comportăm încă ca şi cum am fi plini de bube.
De ce avem un comportament defensiv în relaţii? De ce ne temem să investim în relaţii şi să ne apropiem de oameni? De ce ne temem să ne mărturisim unii altora păcatele şi nici nu ne trece prin cap aşa ceva? Pentru că în trecut am fost răniţi şi am rămas cu mentalitatea că avem răni pe noi. De cele mai multe ori rănile acelea sunt vindecate dar noi tot sensibili rămânem. Asta face mare pagubă în biserici, asta duce la individualism şi face membrii bisericii să nu poată coagula să nu poată simţi şi lucra împreună. Asta face ca biserica locală să nu poată avea putere în lucrare pentru că o armată de răniţi care îşi tot ţin cu mâna rănile existente sau inexistente nu poate purta lupte mari. De fapt cred că e o strategie a duşmanului ca să ne ţină departe de victorii mari, departe de libertatea pe care o dă Hristos.
Cred că este nevoie de maturitate. Ce aţi spune elefantului de circ dacă i-aţi putea vorbi? Probabil l-aţi anunţa că e liber, că e puternic, că poate scăpa de la amărâţii de circari. Probabil v-aţi strădui să îl convingeţi că e inutil să rămână acolo dacă are la dispoziţie atâta putere. Dar altora din situaţia asta ce le-aţi spune?
Dar ţie ce îţi spui…?
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.
Un comentariu la „Prizonieri în viaţa noastră”