Nouă oamenilor ne place să clasificăm păcatele pentru că o clasificare a lor ne este convenabilă. Clasificarea lor ne aduce anumite „avantaje”. În primul rând ne poate poziţiona faţă de alţi oameni, ne pune ori în poziţia „cine e ca mine”, ori în poziţia „lasă că alţii fac unele mai mari” şi ambele poziţii sunt privite bine de firea noastră „care se strică după poftele înşelătoare”. O clasificare a păcatelor sau o dimensionare a acestora, o fac doar oamenii căci înaintea lui Dumnezeu păcatul se numeşte păcat indiferent dacă e minciună sau crimă, e o abatere de la ascultarea de Dumnezeu. Aşa că suntem tentaţi să privim cu îngăduinţă „păcăţelele” noastre şi să nu ne purtăm aspru cu trupul nostru. Avem păcate pe care le considerăm „nevinovate”, pe altele le considerăm că „nu sunt aşa grave” că „sunt alţii care…” şi asta este spre distrugerea noastră.
Ieri scriam despre cât de uşor ne înfăşoară păcatul şi cât de uşor ne leagă, folosind aspecte aşa de fine încât ni se par complet inofensive. Mai mult, acele aţe subţiri ale păcatului sunt şi foarte plăcute aşa că tendinţa de a le consuma este puternic amplificată după prima „gustare”. Ei bine, este necesară o abordare corectă a ispitelor pentru ca ulterior să putem să fim biruitori în bătălie de aceea gândurile mele sunt în permanenţă focalizate nu pe păcatele uriaşe ci pe „păcăţelele” şi ispitele mici şi dulci pe principiul: „Prindeţi-ne vulpile, vulpile cele mici, care strică viile; căci viile noastre Sunt în floare.”
Una din marile greşeli pe care creştinii le fac este că se încred prea mult în puterile lor, cred că în mod automat, odată convertiţi devin rezistenţi la păcat, devin imuni în vreun fel. Realitatea e că la convertirea noastră Satan pune luneta pe noi şi cu toată diplomaţia dar şi cu toată violenţa dacă e nevoie ne va ataca. Aşa că e total neproductivă „culcarea pe o ureche”. Scriptura ne spune că trebuie să fim mereu treji din cauză că potrivnicul nostru ne are în vizor. De cele mai multe ori încrederea în forţele proprii vine la pachet cu o anumită doză de mândrie a unora care rezistă păcatului dar şi asta e periculoasă. Multe persoane care se băteau cu pumnul în piept pentru rezistenţa lor în faţa păcatului au fost „înfulecate” tocmai de acele păcate. Scriptura ne avertizează: „tu stai în picioare prin credinţă: nu te îngâmfa, dar, ci teme-te!” Poate ştiţi de istorisirea cu cel mai smerit frate din biserică care a primit o decoraţie pentru asta. 40 de ani a fost cel mai smerit om din biserică dar de când a primit decoraţia a fost tot pe la uşă unde primea pe cei care veneau, având bineînţeles acea insignă în piept.
Cred că un punct sensibil al nostru al creştinilor este aşteptarea ca păcatele cu care vine Satan să fie mari, uriaşe, vizibile. Dacă Satan aşa ne-ar ispiti, cei mai mulţi dintre noi am fi aproape imaculaţi că ne-am opune păcatului, realitatea este că ispitele vin în alt mod. Vin cu lucruri fine şi plăcute. Toate păcatele sunt dulci la început, sunt plăcute, par inofensive dar ele devin fire invizibile care pot lega şi cel mai puternic credincios care cochetează cu ele. De altfel orice beţiv a început de la un pahar „inofensiv”, orice curvie a început de la gânduri sau priviri „nevinovate” orice dependenţă a început cu o doză mică, orice furt a început cu gânduri şi aşa mai departe. Toate păcatele mari pe care oamenii le-ar elimina dacă le-ar vedea la finalul lor au venit încet, plăcut, puţin câte puţin. Este o vorbă românească deşteaptă tare „dă Doamne românului mintea cea de pe urmă” ceea ce vrea să spună că ar fi bine să luăm seama la finalul unei acţiuni, al unui gând, vorbe, plăceri pentru că orice om care meditează măcar puţin la modul în care se va termina demersul său ar renunţa la faptele iniţiale. Duhul lui Dumnezeu ne avertizeze adesea dar prea adesea nu luăm în seamă îndemnurile care ne sunt oferite.
Întrebarea inevitabilă este: Ce facem cu gândurile noastre? Ce atitudine avem faţă de păcatele mici, aparent inofensive, aparent nedăunătoare. Ştim că în perspectiva lui Dumnezeu înseamnă tot neascultare? Cât de mult ne permitem să cochetăm cu păcatul în mintea noastră? Cât de hotărâţi suntem să rezistăm oricărei ispite?
Cheia rezistenţei şi a victoriei în lupta cu păcatul nu e la bătăliile mari ci la „furtişagurile mici”. Bătălia cu păcatul nu e doar aceea mare, grandioasă, spectaculoasă ci începe cu lucrurile mărunte ale minţii noastre. Nu te aştepta ca păcatul să dea năvală în viaţa ta pentru că rar va fi aşa dar fii foarte atent la modul în care se strecoară pe sub uşă. Aseară cineva îmi spunea „picătură cu picătură se face inundaţia”.
Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.
Abonare
Te poți abona pentru a primi pe email meditările viitoare
Mulțumesc de înscriere.
Ceva nu a mers.