Pericolul sclavagismului modern

Ştiu din start că nu veţi fi toţi care citiţi de acord cu mine dar totuşi cred că linia care traversează timpurile în privinţa înrobirii oamenilor este referitoare la munca executată sub diferite constrângeri. Dacă la început sclavii erau ţinuţi cu forţa şi puşi la muncă sub ameninţarea biciului, acum forma e alta dar efectul e mai mare. Mulţi oameni muncesc „pe plantaţie” „de bună voie”, cred ei dar scopul este acelaşi. Cineva beneficiază de pe urma muncii lor.

Nu ştiu dacă situaţia asta e o urmare a blestemului lui Dumnezeu din Eden sau dacă e rezultatul stricăciunii din omenire dar oamenii muncesc mult pentru imperii şi astăzi. Mai mult, înainte fugeau armatele după oameni să îi ia sclavi, astăzi fugim noi şi ne batem la poarta imperiilor să ne lase să muncim acolo. Ne temem că doar muncind pământul vom muri de foame, ne temem că dacă nu facem parte din sistem vom muri de boli, ne e teamă că dacă vom ajunge bătrâni vom deveni neputincioşi şi incapabili să ne întreţinem, ne e teamă că vor veni ţări vecine să ne ia robi şi câte şi mai câte temeri. În consecinţă, chiar dacă nu ne temem ca odinioară de bici, ne temem şi acum tot aşa de tare, sau mai tare.

O vreme, natura serviciului m-a purtat prin câteva multinaţionale şi am fost în contact cu oamenii. Mă fascina modul în care oamenii aceia, unii din ei, se considerau binecuvântaţi să robotească între 10 şi 16 ore pe zi şi să mai ia şi acasă de lucru. Erau mândri că lucrează la o aşa companie, chiar dacă acel loc de muncă le anula viaţa personală, familială, spirituală etc. Mă fascina cum de pot să jertfească tot pentru acel loc de muncă şi încerc să înţeleg mecanismul din spatele „psihologiei” acestor companii. Nu îi ţinea peste program prin contract dar reuşea să ţină „benevol” oamenii acolo multe ore pe zi. Mulţi aveau probleme, dureri de spate de la stat în scaun toată ziua, nu mai apreciau soarele pentru că se învăţaseră doar cu lumina artificială, găseau lumea de afară ca pe ceva străin de ei. Unii declarau că doar performanţa contează iar cine are timp de familie, relaţii etc nu vrea să facă performanţă. Ce îi îmbăta aşa de tare oare? Să mai zică cineva că psihologia „e o ştiinţă de doi lei” cum mă avertiza acum câţiva ani un „amic”.

În acest context îmi aduc aminte de un material foarte bine surprins sub titlul „Fenomenul slujbelor de rahat”, David Graeber spune: „În 1930, John Maynard Keynes a prezis că, la finalul secolului, tehnologia va fi avansat suficient astfel încât ţări ca Marea Britanie sau Statele Unite să îşi poată permite o săptămână de lucru de 15 ore. Toate datele arată că a avut dreptate. Condiţiile tehnologice ne arată că, într-adevăr, am fi putut ajunge aici. Şi totuşi, acest lucru nu s-a întâmplat.

Dimpotrivă, tehnologia este manevrată şi condusă, la drept vorbind, pentru a găsi căi prin care să fim făcuţi să muncim chiar şi mai mult. Pentru a putea face asta, a fost nevoie de fabricarea unor slujbe noi, care sunt, efectiv, lipsite de sens. Imens de mulţi oameni, în Europa şi America de Nord mai ales, îşi petrec întreaga viaţă îndeplinind sarcini despre care, nemărturisit şi în sinea lor, ştiu că nu ar trebui făcute, de fapt, deloc. Distrugerea morală şi spirituală provocată de această situaţie este profundă. Este o cicatrice adâncă în sufletul nostru colectiv. Şi cu toate acestea, nimeni nu discută despre aşa ceva. De ce utopia promisă de Keynes – care a fost aşteptată cu ardoare să se împlinească şi în anii ’60 – nu s-a materializat niciodată? Explicaţia şi linia standard de gândire astăzi e că el nu s-a prins de masiva expansiune a consumerismului. Dată fiind alegerea între mai puţine ore (de muncă) şi mai multe jucării şi plăceri, noi colectiv le-am fi ales pe ultimele. Aceasta este o frumoasă poveste moralizatoare, dar chiar şi reflectarea o singură clipă asupra ei arată că nu e adevărată. Da, suntem cu toţii martori la crearea nesfârşită a varietăţii de slujbe şi industrii începând din anii ’20, dar foarte puţine dintre ele au de-a face cu producţia şi distribuţia de sushi, iPhone-uri, sau de pantofi sport şmecheri.

Atunci, ce anume sunt aceste slujbe mai precis? Un raport recent compară evoluţia locurilor de muncă în Statele Unite între 1910 şi 2000 şi ne oferă o imagine clară (şi remarc, una care îşi regăseşte ecoul exact în Marea Britanie). Pe parcursul ultimului secol, numărul de muncitori angajaţi ca servitori domestici, în industrie, şi în sectorul agricol a înregistrat un colaps dramatic. În acelaşi timp, numărul „muncitorilor liber profesionişti, managerilor, funcţionarilor, agenţilor comerciali şi al celor din servicii” s-a triplat, ajungând de la „un sfert la trei sferturi din totalul forţei de muncă disponibile”. Cu alte cuvinte, slujbele productive, aşa cum era anticipat, au fost reduse de automatizare într-o mare măsură (chiar dacă numeri câţi oameni lucrează în industrie pe tot globul, inclusiv masele de truditori din India şi China, numărul acestor muncitori nici măcar nu se apropie de un procent atât de mare din populaţia lumii aşa cum era cazul în trecut).”

Da, am postat o citare cam lunga dar ajută la înţelegerea fenomenului. Multe din slujbele de azi sunt create artificial doar cu scopul de a ţine oamenii în prizonierat. O analiză sumară ne arată că ne înrobim mai mult decât blestemul pus de Dumnezeu pe noi. Dacă avem o familie cu 2-4 copii de exemplu şi o căsuţă vom vedea că pentru o condiţie modestă şi pentru mâncarea acelei familii este de ajuns un hectar de pământ bine muncit. Să îngrijeşti un hectar nu e mare muncă, oricum nu e atâta muncă cât fac oamenii azi, adică nu înseamnă 14 ore de muncă pe zi timp de un an. Mai mult e sănătos, implică şi ceilalţi membri ai familiei, întăreşte relaţiile sporeşte gradul de contact cu realitatea, gradul de cunoaştere, abilităţile practice la copii, capacitatea de a se descurca singuri, sentimentul de libertate etc.

Cred că de fapt, suntem educaţi să fim dependenţi de sisteme. Suntem educaţi să depindem de anumite hârtii, ne temem mai mult de oameni decât de Dumnezeu. Tocmai vorbeam în postarea trecută despre motive greşite pentru care oamenii muncesc şi îmi dau seama că unul din marile motive greşite pentru care oamenii muncesc este teama.  Suntem urmăriţi mai ceva ca evreii în antichitate, sisteme de control super performante, camere de luat vederi, pontaje, cartele magnetice, GPS, controlul computerelor, sistemele de urmărire şi tracking etc. Ne temem să nu fim „prinşi” de parcă am face ceva rău dacă stăm cu familiile, dacă ne urmăm visele şi pasiunile, dacă ne odihnim şi aşta nu e nimic, sistemul se perfectează înspăimântător de repede.

Nu mai credem pe Dumnezeu care ne promite că nu ne va lăsa. Credem pe oamenii care spun că avem nevoie de ei şi sistemele lor pentru a vieţui. Întrebarea care se ridică este: Şi care este preţul?

Probabil avem aşa de mult de muncit că nu mai avem timp să gândim la motivaţia muncii noastre. Probabil suntem aproape ca poporul Israel sub faraon care le mărise „porţia de muncă” să nu mai aibă timp de gândire la eliberare şi libertate. Probabil că ni se intoxică fiecare moment de odihnă cu media ca să nu mai gândim prea mult. Ce ciudat, scenariul seamănă foarte mult, uimitor de mult, cu ceea ce Aldous Huxley scria în cartea sa „Minunata lume noua”.  Oooo câtă nevoie avem de Eliberatorul. O, câtă nevoie avem până la venirea Sa să citim, să ne deşteptăm, să putem astfel să ne ridicăm şi să vedem că există şi altceva decât realitatea aceasta fabricată.

Dragii mei, sclavia modernă a cuprins aproape toată planeta. Singura variantă să vedem realitatea până la venirea Eliberatorului este apropierea de Dumnezeu şi folosirea creierului. Credeţi în Dumnezeu şi gândiţi cu mintea voastră. Nu lăsaţi ca informaţiile toxice să vă inunde mintea. Citiţi cât mai mult literatură bună, antrenaţi mintea, gândiţi, faceţi scenarii şi astfel veţi observa că există viaţă şi dincolo de realitatea aceasta.

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.