Întrebări la care nu am răspuns

Desigur că fiecare din oamenii care cred în Dumnezeu au întrebări la care nu au răspuns. La rândul meu, am şi eu asemenea categorie de întrebări şi deşi mă străduiesc să fiu echilibrat, să trăiesc prin credinţă, să am încredere că Dumnezeu va lucra cum este mai bine, sufletul îmi este măcinat de unele din ele.

Dacă ar fi să mă refer la cele teologice, despre sfârşitul lumii, despre rai şi iad, despre bine şi rău, am învăţat să nu mă zbucium aşa tare şi să las pe El să îmi descopere la vremea potrivită însă am o categorie care uneori nu mă lasă să dorm noaptea şi aceea e legată de copiii noştri. Da, nu înţeleg planul lui Dumnezeu cu privire la ei. Da, uneori Dumnezeu mi se pare nedrept cu privire la ei şi uneori mă cert cu El pentru ei.

Sunt deja 5 spre 6 ani de când Timotei a fost protezat auditiv. Atunci, vestea că a pierdut jumătate din auz a căzut ca un trăsnet peste noi. A fost operat de două ori în speranţa că problema se va rezolva, teste, drumuri de Cluj şi Mureş, rugăciuni, stres dar diagnosticul nu ne-a dat loc de întors, trebuia protezat pe ambele urechi. După un parcurs anevoios, care a inclus şi păcăleala unei firme din domeniu (AudioMed) de vreo 3000 de ron şi  cu sprijinul unor oameni anonimi am reuşit să adunăm diferenţa de bani care ne trebuiau şi să cumpărăm cele două proteze, la vremea aceea costau ambele 2000 de euro.

Tati, ce se aude? Asta a fost întrebarea lui Timotei când veneam pe drum spre casă după ce a primit protezele auditive acum 6 ani. Se auzea doar o pasăre care cânta de zor nevoie într-un pom. Era banal deja, am auzit mii de păsărele cântând, de fapt toată ziua le aud dar „cântatul” lor se estompează undeva în spate prin sutele de zgomote de afară şi din interior. El era fascinat. Tati dar cântă aşa de frumos! Mi-au dat lacrimile deşi nu sunt un smiorcăit. Mi-au dat lacrimile pentru că nu am ştiut la timp de problema lui şi a fost privat de a auzi mai devreme ciripitul acela, mi-au dat lacrimile pentru că nu preţuiesc îndeajuns un dar extraordinar al lui Dumnezeu dar şi pentru că de multe ori l-am certat pe motiv că „se face că nu aude”. A fost o mare provocare pentru noi un asemenea eveniment.

După faza cu urechile am descoperit că şi vederea s-a  pierdut mult (medicul zice că 78%). Aici am scris cât şi cum am descoperit. Iar întrebări, iar emoţii, iar zbucium dar şi acestea s-au estompat când Timo a început să vadă detalii pe care nu le observase până atunci.

Joia trecută urma o altă veste de care ne temeam. Îl operasem pe Iosua acum un an să nu piardă din auz dar măsurătorile spun că a pierdut 48% din el deja şi dacă nu îl protezăm mai pierde şi mai mult. Ei bine, această veste, deşi era previzibilă oarecum, mi-a pornit iar tot noianul de întrebări cu privire la copilaşii noştri. De ce? Cine e vinovat? Nu e nimic ereditar, nu au avut condiţii proaste acasă, nu are părinți dezechilibrați şi atunci de ce? Dar nu am apucat să le pun de prea multe ori întrebările că vizita la ortoped de marți pentru durerile de picioare ale lui Iosua ne-a închis gura. Laxitate ligamentară şi scolioză. Aproape îmi e teama să mai dau cu ei pe la medici.

Acum nu mai am puterea nici măcar să întreb. Mă uit la ei şi realizez că am copii frumoşi, inteligenţi şi cuminţi, cuminţi cum mulţi părinţi şi-ar dori să fie ai lor. Se joacă frumos, sunt prieteni buni, complotează împreună câte „un furt” la dulapul cu dulciuri sau câte „o incursiune” pe tableta lu tatăsu fără să ceară voie. Timo citeşte mult, îi citeşte şi lui Iosua poveşti şi îi povesteşte seara ca să nu se teamă. Construiesc „imperii” din lego iar a doua zi strică tot şi fac altele, joacă tenis în curte deşi paleta e mare cât Iosua, negociază care şi cum să facă ordine în cameră şi râd de se prăpădesc de hârjoana care se stârneşte între ei. Eu… nu mai am puterea să râd odată cu ei decât rar.

Simt o durere imensă la care nu am nici un leac. Întrebările la care nu am răspuns sunt multe, poate prea multe. Așteptarea după acel răspuns e grea, foarte grea. Și nici nu cred că mi-ar folosi la ceva răspunsul. Ce să fac cu el? La ce m-ar ajuta?

Da, unele întrebări nu au răspuns iar la altele nu ajută nimic să ai răspuns. Tot ce pot face e să mă concentrez pe ce putem face nu pe ce nu putem, pe ce avem nu pe ce ne lipsește. Totuși, cu riscul de a părea nespiritual sau necredincios întrebarea va rămâne: De ce Doamne?

Dacă ai observat o greșeală te rog sa selectezi acel text și apoi Shift + Enter sau apasă AICI pentru a îmi de de știre.